La 54 de ani, cu o sănătate şubredă care nu i-ar mai da multe şanse de trăit, o deţinută din PMS Craiova aşteaptă graţierea.
Abia a venit de la dializă. Intră în cameră abia nimerind uşa – noroc cu Cristina, însoţitoarea, care îi conduce paşii spre pat. Se aşază cu greu. Sfârşită de puteri, îşi reţine un oftat de durere. Ochii sticlind înlăcrimaţi de după cutele adânci ale pleoapelor o trădează însă. La fel şi paloarea bolnăvicioasă a chipului şi braţele subţiri, atârnând ca nişte crengi uscate, sfârtecate de acele spitalului şi acoperite din loc în loc de câte un pansament inutil. Nu-şi mai poate ascunde boala. Oricât ar vrea. Toată puşcăria a aflat, toate colegele o cunosc: Mihaela Vlaicu, condamnată la cinci ani de puşcărie, n-o s-o mai ducă mult. Nu aici, după gratii.
O listă prea lungă de boli
Povestea ei e simplă. Băiatul unei fine a Mihaelei Vlaicu a fost condamnat la închisoare, în urma unei fapte penale. Femeia s-a oferit să-şi ajute fina, mergând să discute redeschiderea dosarului cu un avocat din Bucureşti. Mai târziu, când pocesul s-a terminat prost, a fost acuzată de rudă cum că nu ar fi plătit avocatul şi ar fi oprit din banii destinaţi apărătorului. A primit cinci ani de închisoare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.
„O parte din pedeapsă am ispăşit-o între 2004-2005. Am întrerupt atunci executarea, pentru că trebuia să mă operez de glandă. Aşa am fost depistată cu probleme grave renale, pe lângă cele deja existente. În februarie, m-am întors în Penitenciarul de Maximă Siguranţă“, şopteşte femeia, în timp ce trupul mărunt şi obosit se cutremură de frisoane.
Glomerulonefrită, insuficienţă renală stadiu final, retinopatie, două accidente vasculare hemoragice, cardiopatie ischiemică, aortă mărită, insuficienţă mitrală, tahicardie şi anemie severă – aceasta este lista afecţiunilor de care suferă deţinuta Vlaicu. Şi care riscă să se agraveze în spatele gratiilor de fier.
„Nu pot să mai fac nimic. La televizor sau să citesc nu mai văd, nu mă pot îmbrăca singură, nu pot mânca singură. Mi-au luat şi plămânii foc, de când dorm pe spate mereu – pentru că nu am voie să stau în altă poziţie… Noroc că o am pe Cristina, însoţitoarea mea. E este ochii, mâinile şi picioarele mele“, surâde chinuit Mihaela. „Dar nu e sânge din sângele meu… Afară, m-ar îngriji fata mea. A renunţat deja la tot, draga de ea, numai să mă ajute pe mine…“
Aşteaptă graţierea din mai
Soţul i-a murit anul trecut. Lucra la CFR, s-au descurcat cu banii toată viaţa, chiar dacă Mihaela nu are decât zece ani trecuţi pe cartea de muncă: întâi i-a paralizat mama şi a trebuit să rămână acasă să o îngrijească, apoi a pierdut o sarcină cu complicaţii, la urmă s-a născut copilul şi a stat să-l crească. Nu i-a fost uşor să răzbată în viaţă, dar niciodată nu a vrut să renunţe la credinţa ei în Dumnezeu. De când cu condamnarea însă, parcă şi-a pierdut puterile. Iar bolile nu au mai ocolit-o. Singura care i-a rămas aproape e fata.
„Era studentă la Drept când m-au închis. Şi pentru că trăiam dintr-o pensie de urmaş, a renunţat la facultate şi s-a angajat, să mă poată ajuta pe mine. Ea a deschis procesul de întrerupere a executării pedepsei. Şi nu vrea să renunţe până când nu mă vede afară, să aibă grijă de sănătatea mea“, povesteşte aproape sfârşită Mihaela Vlaicu.
Prăbuşită pe patul rece şi străin, deţinuta priveşte în gol. A obosit. A obosit de durere, de plâns, de regrete. Şi, mai ales, de numărat zilele, până când va primi un răspuns de la preşedintele Băsescu. A trimis o cerere de graţiere din mai. Dar nici până astăzi nu a aflat vreo veste.
„Am greşt, îmi pare rău, am plătit deja prea mult“, murmură Mihaela, arătându-şi braţele tumefiate, „dar cred că merit să mai trăiesc. Măcar pentru fata mea… Îl rog din suflet pe domnul preşedinte să mă ajute să ajung acasă până nu e prea târziu. Să pot avea grijă de mine şi de fata mea…“.
