Cititul paraclisului pe un sfanţ în Ajunul Crăciunului, minunatele clipe ale copilăriei petrecute în mahalalele craiovene sunt câteva dintre imaginile pe care Alexandru Macedonski ni le dezvăluie. Creionate în versuri, şi nu numai, descriu frumuseţea unor locuri care astăzi au dispărut, rămânând să trăiască doar în pagini de carte îngălbenite, adunate cu grijă şi puse cap la cap într-o poveste despre Craiova de altădată.
Craiova creionată de Alexandru Macedonski ni se înfăţişează în toată frumuseţea sa, cu obiceiurile locului, cu isprăvile elevilor din pension.
Povestea începe cu amintirile legate de casa în care a stat împreună cu mama sa, tatăl fiind legat de regimentul din Bucureşti, unde îşi petrecea mare parte din timp. „Locuiam într-o casă mare, cu acoperiş de şindrilă ţuguiată, având pe fiecare colţ câte o sfârlează de tinichea ruginită, ce înfăţişa un cocoş, şi ce scârţâia de cum se apuca vântul să sufle! Această casă era înconjurată cu stupuri de trandafir de dulceaţă, ce întocmeau împrejurul ei nişte minunat de vesele grădiniţe între verzele zăbrele ale micilor garduri ce le despărţeau de curte“. Aici, se pare, de două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun, familia Macedonski avea obiceiul să-şi cheme rudele şi cunoştinţele. Masa, prezidată de însuşi generalul, tatăl lui Macedonski, îmbrăcat în mare ţinută, era aşezată în „salonul vechi al casei, străjuit pe laturi de două sobe monumentale“, după cum se menţionează în lucrarea lui Adrian Marino, „Viaţa lui Alexandru Macedonski“. În acest cadru îşi făceau apariţia şi copiii, îmbrăcaţi în straie de catifea şi dantelă, croite, bineînţeles, după indicaţiile mondene ale Mariei, mama poetului.
Seria obiceiurilor din preajma sărbătorilor importante nu se oprea doar la acea masă de familie. Cu o zi înainte, în ajunul Crăciunului, Popa Cioacă de la Biserica „Sf. Ioan Sevastos“, din mahalaua Cernăteştilor, venea ca în fiecare an să le pună patrafirele în cap, să-şi citească paraclisul pe un sfanţ, „să roage pe Dumnezeu să apere casa unde se afla: de ciumă, de foc, de potop, de venirea asupră a altor neamuri“, imagini creionate şi de Macedonski: „La biserică, ne duceau apoi pe copii, de cu dimineaţa, de ne spovedea şi ne îngrijiea acelaşi popă Cioacă, pe câte doi sfanţi fiecare, în schimbul cărora, el ne da pe lângă grijanie, cam de la cincizeci la o sută de mătănii, spre ispăşirea păcatelor noastre, adică drăcuirile şi afurisirile ce nu încetau să ne iasă din gură.
O! Preacurate şi preacinstite zile ale copilăriei, cum v-aţi dus şi cum aţi luat cu voi şi pe cucernicul preot cu biserica lui cu tot, biserică după nume Sfântul Ioan Sevastos, din mahalaua Cernăteştilor, în dosul fântânei Jianului!“.
Fericirea duminicală
Anii trec, copilul timid este smuls şi aruncat în mijlocul unei societăţi necunoscute lui până la acea dată. Era vremea când orologiul timpului arăta începutul unei noi etape: cea a pensionului, căci exista la acea vreme moda ca „progeniturile“ de familie bună să meargă în acele locuri pentru a studia şi primi educaţia adecvată. Pentru tânărul Macedonski, acea lume nu era tocmai bine văzută, aşa că ieşirea de duminică era aşteptată mereu cu nerăbdare, căci „pensionul făcea singur fruntea să ni se-ncreţească“ . Şi atunci în locuinţa bunicilor din Craiova, din mahalaua Sf. Ioan Sebastian, tânărul „colegian“ se întorcea cu bucurie. Casa „avea o curte mare de te pierdeai în ea… din fundul căreia pornea spre pomenita fântână a Jianului o grădină de pomi roditori, ce se tot prăvălea, până ce se înfunda într-o mlaştină, în care creştea trestia şi papura“. Din acest loc în fiecare duminică, Dimitrie Pîrîianu, „taica-moşul“, avea grijă să-şi scoată nepotul în oraş pentru a-l duce la cofetărie, unde-l trata cu dulciuri. Fericirea duminicală era trăită de fiecare şcolar intern învoit în familia sa, pentru 24 de ore.
Internatul avea însă şi bucuriile sale, elementare, convenţionale, „nelipsind de pildă tradiţionala bătaie cu zăpadă“: „Iarna, se făcea prin curte, din zăpadă, o cetate/ Şi dedeam iureş într-însa întrecându-ne-a ne bate/Spre-a urca în vârful ei“. În alte zile, „unii din băieţi mai curajoşi săreau noaptea peste zid după aventuri sentimentale. Profesorul, belfereşte, le punea la fiecare, «câte-o lipsire», în timp ce în fundul clasei se juca pe tăcute dame şi ţintar“, se menţionează în lucrarea „Viaţa lui Alexandru Macedonski“, pentru a se ilustra imaginile chiar de către poet: „Neschimbat nu e nimica, iar desigur tabla vechie/ E la locu-i, şi în picioare a şcolarilor perechie/ Dinainte-i s-află iar/ Parcă-i văd cu creta-n mână înmulţind atâtea ixuri,/ Că de-ast fel de zăpăceală dă chiar proful chicsuri,/ Pe când banca cea din urmă joacă dame şi ţintar!“.
Pensionul pe care îl prezintă poetul pare să fi fost chiar internatul liceului din Craiova, al cărui director, G.M. Fontanin, îi dădea la mână, la 29 noiembrie 1869, un „Certificatu scolasticu“ de absolvire a clasei a IV-a, urmată în anul 1867-1868.
Imaginile prezentate de Macedonski despre Craiova de altădată încetează a mai fi creionate în versuri, căci la începutul anului 1870 Maria, mama sa, vinde imobilul din Craiova, iar la 30 martie 1870, prefectura judeţului Dolj îi eliberează un paşaport pe numele „Alecsandru Macedonski, în statele Europei, pe termene de trei ani de zile, la studiu“.
Tânărul Macedonski lasă în urmă amintirile copilăriei şi locurile dragi din Craiova sa.
