O legendă păstrată cu sfinţenie în pagini îngălbenite de vreme a Fecioarei Maici din dud, un zid care se încăpăţânează să rămână mărturie în calea anilor, un han, cândva unul dintre cele mai frumoase imobile din oraş, fascinează şi astăzi.
Imaginea locurilor încărcate de istorie emană un aer special. În pânzele celor care au avut bucuria să le cunoască, să le simtă pulsul şi chiar să le iubească au fost zugrăvite astfel încât privitorul să aibă o imagine completă, să poată călători cu gândul şi să bată la poarta hanului, să guste un fruct din cele aşezate cu grijă de ţăranii în port popular pe pământul cald din Piaţa Elca sau să asculte legenda unui loc al închinăciunii.
O căldură apăsătoare specifică unei zile toride de vară îl chinuieşte pe călătorul nostru pe străzile Craiovei de azi, în căutarea mirajului unei lumi dispărute. Ar fi gustat din apa rece de izvor de la cele „Şeapte Fântâni din Vale“. Dar valea nu mai este, doar amintirea ei. Prima, cea dinspre nord, era cunoscută ca „Fântâna lui Matei Vodă“, construită în aceeaşi perioadă cu Fântâna Basarabeştilor (Fântâna Popova din sudul oraşului). Erau zidite din cărămizi romane de la vechea aşezare daco-romană Pelendava, refăcută în 1652 de voievodul Matei Basarab şi Doamna Elina. Au fost, îşi spune în gând călătorul de azi. Nu are decât o opţiune, se opreşte la Fântâna Purcarului, cea din apropierea Casei Băniei. Îşi aminteşte vorbele bunicului, care îi povestea deseori despre o altă lume care s-a dus şi despre locurile minunate ale urbei de ieri. Povestea Fântânii Purcarului începe în 1818, atunci când a fost construită, cu „două ţuţuroaie de scurgere“, lângă brutăria lui Gherase şi aproape de Tăbăcăria lui Vasile Tăbăcaru, de către negustorii de porci „Jupân Pavel Teodor şi Chir Marin Bulucbaşa“. Călătorul caută o inscripţie care să amintească de vremea apusă, numai că astăzi nu se păstrează inscripţia slavonă din casetonul de piatră şi nici cărămida imprimată cu simbolul morţii de care auzise vorbindu-se. Resemnat, merge mai departe. S-ar opri la hanul Puţureanu. Şi o face, chiar dacă doar imaginar, şi ascultă povestea lui: „A fost construit în stil eclectic, cu elemente constructive şi ornamentale locale, în perioada 1850-1885, din ziduri de pământ şi cărămidă, consolidate cu trestie şi cu tencuială de pământ şi var“, citeşte în „Trecutul în Craiova de azi“ al Magdei Buce Răduţ. Şi-l imaginează aşa cum era el în pictura lui Mircea Olarian în 1947. Vede aievea balconul situat deasupra intrării vestice, amenajat după moda timpului, la atelierele din Austria, din fier forjat, în stilul Art Nouveau, cu elemente decorative, structuri geometrice şi florale având în mijloc ca element de identificare a proprietăţii literele N.D.P. şi sub ele anul 1885, iniţiale care se regăsesc şi pe piatra de mormânt din Cimitirul Ungureni, a lui Niţă D. Puţureanu, proprietarul hanului.
Imagini din tablouri
Hanul şi-a închis porţile, aşa că omul călător în lumea de ieri ia drumul Pieţei Elca. O ştie din pictura lui Alexandru Trestian, din 1959. Şi acum îşi aminteşte imaginea zugrăvită pe pânză din care se vede vechiul front de case ale negustorilor brutari, plăpumari, tăbăcari, zidurile Hanului pe care tocmai l-a lăsat în urmă, dar şi cupola Madonei Dudu. Şi desenul lui Mircea Olarian – „Piaţa Veche Elca“ de la 1947 – l-a ajutat să-şi facă o imagine completă asupra locului. Sunt surprinse acolo vechile hale, oltenii cu cobiliţele şi cu desagii, căruţele cu cai. Şi imaginile creionate în poveştile bunicului se derulează cu o viteză uimitoare, conducându-l pe călătorul de azi în mijlocul ţăranilor care vindeau marfa din coşuri împletite. Şi-ar fi dorit să guste din produsele aşezate direct pe pământul cald, din vinetele coapte, din ceapă, roşii, pătrunjel, din pepenii puşi la grămadă, alături de gâşte. Frumuseţea locului nu mai există, nimic din ceea ce e astăzi nu mai are farmecul de odinioară. Cu un gust uşor amar, purcede cu paşi mici spre strada Madona Dudu, „numită la început Uliţa Precestei şi o perioadă Strada Maxim Gorki“. Cărticica strecurată sub braţ alunecă, iar o mică adiere de vânt întoarce o pagină. Ochii coboară peste rândurile scrise: „În anul 1835, contele austriac Moltke scria despre vechiul centru al urbei: «oraşul nu este decât un sat mare, pavajul lipseşte sau e alcătuit din bârne, ca la Bucureşti, de altfel… înspre stradă casele sunt amenajate cu prăvălii»…“, pentru ca mai apoi un rând scris mai jos să amintească faptul că prima stradă podită cu scânduri şi bârne a fost chiar strada pe care se află acum călătorul nostru în trecutul de ieri al Craiovei. Frumuseţea străzii mai trăieşte şi azi, chiar dacă vechile prăvălii şi-au schimbat proprietarii, iar termopanele au luat locul storurilor. Şi totuşi, povestea ei trăieşte aşa frumos. Se spune că „într-o perioadă mai îndepărtată, în anii 1894, la numărul 19-23 a locuit o vreme Constantin Brâncuşi, la mansarda magazinelor de mărfuri şi coloniale «La Steaua Colorată» ale lui Ion Zamfirescu, cel care l-a îndrumat pe tânărul Brâncuşi, care mărturisea mai târziu că «La Craiova m-am născut a doua oară», spre Şcoala de Arte şi Meserii“.
Locul în care legendele nu au murit
O măreaţă ctitorie îi întrerupe acest şir al gândurilor, readucându-i în minte legenda icoanei făcătoare de minuni scrisă de M. Theodorian Carada, căci Sfântul locaş Madona Dudu era cel care îi atrăsese atenţia. Se spune că „într’o zi, un bătrân ovrei ostenit de a-şi fi deschis tolba prin casele meşterilor şi-a lăsat marfa acasă şi a plecat agale ca să se plimbe la marginea oraşului. A intrat omul în frumoasa livadă a Găianului de lângă Ududoiul cel mare şi a ajuns la dudul sub care îi plăcea să se odihnească.
Printre ramurile dudului strălucea, de data asta, ceva neobişnuit, o lumină aurie «lua ochii» negustorului iubitor de aur. Se ridică în vârful picioarelor, dădu crăcile la o parte; şi iacă-l în faţa unei icoane mari de lemn.
Maica Domnului cu Dumnezeiescul prunc în braţe.
Ovreiul era un israelit habotnic, dar şi un negustor priceput. Pe dată s’a gândit că icoana face parale şi că o va vinde la sigur, ori vreunei cucoane evlavioase, ori Egumenului de la Jitianu, de la Bucovăţ, ori de aiurea. A luat dar icoana din pom, a vârât-o sub anteriul lui şi a pornit spre casă.
Peste câteva zile, după ce s’a asigurat că nimeni nu întreabă de icoană, că nu-i nici furată, nici pierdută, a socotit că a venit şi vremea să o vândă. S’a suit în pod să-şi scoată odorul şi să-l ducă pe la muşterei.
Icoana nu era nicăieri. A furat-o cineva şi-a zis ovreiul. Pierduse un chilipir şi pace bună.
Ca să-i treacă de necaz, şi-a făcut drum prin livadă, s’a dus la dud. Acolo, Maica Domnului din icoană îi zâmbi din nou cu bunăvoinţă. Într’o clipă se sui în pom, ridică icoana şi o puse în tolbă. Porneşte de-a dreptul la un hagiu ce-i era muşteriu şi îi propune să-i vândă icoana frumoasă, ce-a adus-o cu multă cheltuială de la Erusalim. Hagiul cere s’o vadă, ovreiul deschide tolba.
De odată începe să tremure şi povesteşte hangiului cum a găsit-o în livadă, cum a dus-o acasă, cum a dispărut din casa lui, că a găsit-o iarăşi în dud, a pus-o în tolbă cu gând să o vândă şi că s’a făcut nevăzută.
Convinşi că e vorba de o minune, amândoi se întorc în livada Găianului. Icoana era în dud. De aşa vuet a aflat îndată şi stăpânul livezii, boerul Găianu, om cuvios şi cu dare de mână, a înţeles că este dator să hărăzească livada Maicii Domnului.
Pe locul unde era dudul, a zidit biserică de cărămidă Maica Precesta din Dud. În biserica Găianului a venit de a îngenunchiat Craiova toată şi mulţi au căpătat mângăere şi ajutor, rugându-se cu credinţă la icoana ce împodobea tâmpla, zice-se făcută din lemnul dudului în care Fecioara Maică i-a plăcut să se odihnească.
A încolţit în livada Găenilor un măreţ aşezământ nou, cel mai mare şi bogat din Oltenia: Biserica Madona Dudu din Craiova“.
