14.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalÎnvăţăceii de altădată

Învăţăceii de altădată

„Rădăcina învăţăturei întâi este amară ca fierea, iar în urmă e dulce ca mierea“ era una dintre puţinele pilde pe care învăţăceii le dobândeau de la dascălul lor. Nu aveau caiete pentru a scrie, nici pixuri sau stilouri sofisticate, ci doar o „panachidă“ cioplită de părinţi de forma unei lopeţi de lemn, pe care copilul o ţinea de coadă şi scria pe ea cu un cui sau cu o bucată de geam.

Craiova anilor 1830 nu aducea nimic cu o lume mirifică plină de frumuseţi. „Muscalii ocupaseră ţara şi Craiova era măcinată de ciumă… sau holeră“. Nu erau şcoli naţionale, ci dascăli, după cum reiese dintr-un număr al Arhivelor Olteniei. Erau acei oameni „cari voiau şi erau ceva mai pricepuţi şi scriau mai bine… se făceau «dascăl de sine»… Cereau la Epitropi o odaie mai mare, unde să poată face lăviţi, bătea pari în pământ pe lângă zid, puind deasupra lor blane şi făcea lăviţi, iar dascălul cerea un scaun“. Se învăţa întâi pe slovă, se citea silabisit, pentru ca mai apoi învăţăceii să „înveţe pe nevăzute“.

Prima zi la şcoală

Era o lume fascinantă care i se dezvăluia învăţăcelului. Dascălul scria pe foiţe făcute „din mai multe coale de hârtie cusute pe mijloc şi cu o meşină făcută dintr-un carâmb de cismă sau din altceva vechi. Dascălu făcea la început o cruce, apoi îţi spunea pentru prima oară şi arăta cu un surcel (care mai târziu s-a numit condei de lemn) şi zicea: «cruce ajută» şi şcolarul îi urma“. Şi uite aşa se învăţa tot alfabetul slavon, spre încântarea dascălilor şi a părinţilor, bucuroşi că ştiu copiii carte. Cumpărau pentru luminarea minţii copilului Psaltirea, anunţând în dreapta şi-n stânga că, „în luna cutare, bagă băiatul la Psaltire“. Obiceiul acelei lumi presupunea un întreg proces, după cum se precizează în Arhivele Olteniei în numărul 10, din martie-iunie 1931. „Atunci pregătea dascălu pe copil, ca să înveţe lecţia de la începutul Psaltirei, adică din catisma întâia, pe nevăzute, care era aşa: Art. I. Fericit bărbatu, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut, ci în legea Domnului va cugeta ziua şi noaptea etc…“. Şcolarul se aşeza pe scaunul pe care stătea dascălul în şcoală şi patru băieţi mai puternici îl ridicau de trei ori, în mijlocul şcolii, în faţa unei asistenţe formate din şcolari şi părinţi sau tutorii lor. Copilul cu Psaltirea în mână citea atunci cu glas tare începutul ei. În acest timp, cei patru copii voinici îl ridicau grăind într-un glas „Axios“, ceea ce s-ar traduce prin „Vrednic este“. „Şi zicea aşa, căci cei mai mulţi dascăli îşi arătau şi ei meritul că au ceva cunoştinţă de limba greacă. Apoi, când termina învăţăcelul, toţi invitaţii împreună cu dascălu rugau pe Dumnezeu să-i dea sănătate băiatului ca să ajungă fiul luminei şi floarea naţiunei“. Ca semn de mulţumire, şcolarul săruta mâna părinţilor şi invitaţilor şi trecea pe laviţă, unde erau toţi cei cu Psaltiri şi cei care învăţau câte un psalm pe nevăzute. Şi părinţii dădeau pentru fiecare copil câte o para şi la cei patru care-l ridicaseră pe copilul lor învăţat trei-cinci parale.

Rechizitele râvnite

Şi după ce mai învăţa copilul trei-patru catisme şi citea pe orice carte „de tipar liber“, i se înmâna „grapsen“ să scrie pe „panachidă“, care avea forma unei lopeţi de lemn cu coada scurtă. Copilul scria pe ea cu un cui sau o bucată de geam, pentru ca apoi să radă cu geamul. Această panachidă servea la mai multe generaţii, încât ajungea subţire şi se găurea de atâtea răsături. Atunci când învăţăcelul mai deprindea taina scrisului, i se permitea să scrie pe hârtie cu condei de pană de gâscă sau de curcă şi cerneală făcută de pe fundul căldării. „Hârtia se numea, cea mai ieftină, «târcapele», hârtie de provenienţă italiană, purtând marcă filigramă trei pălării de cardinali, pe care se scria de obicei, iar cea mai scumpă se numea «leon». Aceasta era şi mai ţeapănă, lucrată mai solid şi care se întrebuinţa la ferestre, căci nu se rupea lesne precum cealaltă şi se cumpăra coala cu cinci parale, în loc de trei cum se cumpăra târcapele… Tatăl meu îmi spunea că se cam rupea hârtia de la «ferestruica» şcoalei de către şcolari şi atunci aducea unu, «băiatu vreunui tăbăcar», o piele rasă bine şi o bătea în cue la fereastră – ca pe tobă – aceia ţinea mai bine“.
Cel care trecea de alfabet primea de la dascăl primul grapsim (rând): „Rădăcina învăţăturei întâi este amară ca fierea, iar în urmă e dulce ca mierea“, urmând ca după dobândirea altor noi cunoştinţe să i se scrie alte sfaturi: „Nu este sărac cel ce n-are tată şi mumă, ci acela care nu ştie carte, căci, deşi socoteşte că este cevaşi, dar este singur buştean. De aceea silabiseşte-te, copile, până eşti nevârstnic, că, dacă te vei învârstnici, ale lumii năravuri te vor copleşi şi lipsa deseori te va isbi“.

Înfiinţarea unor instituţii de învăţământ

În 1832, Craiova avea şcoli naţionale, printre ele una la Obedeanu, cu dascălul Căpătineanu. „Acolo şcoala era în nişte case sus, cu o scară de te suiai în brânci, ruinată… Pe atunci lumea era săracă, biciuită de răzmeriţă, de ciumă, de holeră, foamete şi alte crâncene evenimente… Copiii erau desculţi, rău îmbrăcaţi“… „Văzând doi oameni, deşi nu de aici de pământ, ci de departe din Târnova, dar stabiliţi aici din părinţi, mari negustori şi proprietari – cel dintâi se numea jupân Crăciun boltaşu şi cel de-al doilea Malciu Ţolea, amândoi proprietari în mahalaua Sf. Apostoli – văzând această pedeapsă pe sărmanii copii, s-au sfătuit între dânşii cum să facă o şcoală în această mahala. «Unde?», răspunde Pitaru Crăciun. «În curtea Bisericii, unde suntem noi ca şi ctitori epitropi». Cum s-a zis s-a şi făcut în acelaşi an 1832. S-a mobilat cu bănci, semicercuri, cu tot…“. Şi de aici încolo lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Au urmat alte şcoli, alţi dascăli, iar învăţăceii de ieri au ajuns dascăli la şcolile pe care prea bunii urbei le-au ridicat“.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS