Când mintea ne scapă de sub control

Încercarea de a trece prin viaţă fără control asupra atenţiei seamănă un pic cu tentativa de a ajunge la o destinaţie fără să avem control asupra maşinii.
Presupunând că terminăm lucrul la ora 17.00, ca de obicei, urcăm în maşină şi ne îndreptăm spre casă. Este o zi frumoasă şi ne bucurăm de ceea ce vedem, când, deodată, fără avertisment, maşina o ia pe banda din dreapta. Tragem scurt de volan, dar autoturismul ne ignoră şi ne duce spre următoarea ieşire. Îngroziţi, ne dăm seama că, de fapt, nu ne mai conducem maşina. Ea ne conduce pe noi, are propria minte.
Vrem să mergem acasă, dar maşina are altă părere. O tentează oraşul. Începem să ne panicăm. Ce se întâmplă cu maşina?
După ceva timp, reuşim să redresăm şi să intrăm pe autostradă. Dar imediat simţim din nou acea smuceală irezistibilă a volanului. Maşina preia încă odată controlul şi ne duce şi mai mult în afara drumului, ne duce pe Calea Bucureşti. Strada este plină de tot felul de magazine. Maşina noastră pare fascinată de vitrine. Dar pe noi nu ne interesează, tot ce ne dorim este să ajungem acasă. Când, în sfârşit, ajungem, după vreo trei-patru excursii, ne dăm seama că nu mai avem benzină şi am întârziat la masă. Când a trecut timpul? Cine a preluat controlul?
O asemenea poveste pare de domeniul fantasticului, dar, când vine vorba despre atenţia noastră, avem adesea la fel de puţin control ca şoferul maşinii. Cu tentaţii şi distrageri de fiecare parte, suntem obişnuiţi ca mintea să se balanseze tot drumul, abătându-se la fiecare potecă şi punându-ne în pericol pe noi şi pe toţi cei din jurul nostru.
Data viitoare când spălăm vasele la cină, de exemplu, ar fi interesant să observăm de câte ori gândurile noastre hoinăresc în cincisprezece minute. Ne vom surprinde mintea hoinărind spre cearta de săptămâna trecută din cauza unui lucru minor. Apoi trece înapoi la farfuria pe care o avem de spălat, dar numai pentru o clipă, după care iarăşi o ia din loc.
Acum, clăbucii ne amintesc de zăpadă şi gândurile divaghează nestăpânit la Crăciunurile trecute. Câteva versuri din „Visez la un Crăciun alb“ ne trec prin minte. Nici măcar nu mai suntem în faţa unei chiuvete din Oltenia, ci undeva la sute de kilometri distanţă, la munte.
De la vasele din Oltenia şi până la zăpezile de la munte – astfel se întâmplă în procesul de gândire al fiecăruia. Ne place să spunem că noi am gândit acele lucruri, dar ar fi mult mai aproape se adevăr dacă am spune că gândurile ne-au gândit pe noi, pentru că nu am avut control asupra lor.
De aceea, putem spune că direcţionarea atenţiei conform voinţei este una dintre abilităţile cele mai preţioase ale vieţii.
Atenţia poate fi antrenată, iar beneficiile acestui exerciţiu sunt numeroase. Dacă ne antrenăm mintea să dea multă atenţie unui singur lucru la un moment dat, ne putem bucura de victorie în orice domeniu. Am o prietenă care este un şofer excelent pe curse scurte. Pe distanţe lungi, însă, alunecă încet pe stradă şi rulează până la destinaţie fără să mai schimbe vitezele. Niciodată nu pare să se străduiască şi mereu reuşeşte să fie prevăzătoare. Fluxul de maşini pare să se dea la o parte din calea ei. Când este la volan, mintea ei e stabilă şi atenţia nu-i vagabondează pe nicăieri.
Odată cu antrenarea atenţiei, obţinem şi stabilitate emoţională. Pentru a ne înfuria, trebuie să fim distraşi, mintea să schimbe viteza. Ca să ne temem, mintea trebuie iar să schimbe viteza. Nu este vorba că alegem ca mintea să ne hoinărească, ci mintea pur şi simplu preia comanda şi ne schimbă starea emoţională, fie că vrem, fie că nu. Dacă ne putem menţine mintea la o singură viteză, concentrarea nu se risipeşte, noi suntem stăpânii atenţiei noastre. Oricare ar fi condiţiile şi indiferent de provocări, nu vom pierde supremaţia acestui proces de gândire.
Ar fi interesant acum să ne gândim câtă atenţie am acordat de câte ori am făcut un lucru, mai mare sau mai mic, mai important sau mai puţin important? Am fost în totalitate prezenţi, acolo şi atunci, ne-am scris singuri scenariul vieţii sau am căzut pradă cine ştie căror amintiri, sentimente, resentimente? Cine este cea mai importantă persoană din viaţa noastră? Noi? Dacă da, câtă importanţă acordăm acestui fapt? Cine este pictorul care ne pictează tabloul vieţii? Şi în ce nuanţe? Noi suntem cei care combinăm cu grijă pastelurile sau suntem prizonierii minţii noastre? Cum reacţionăm în viaţa de zi cu zi? Cine suntem? Pictorul sau tabloul?