60 de ani s-au scurs de la înfiinţarea Tea-trului de păpuşi din Craiova. Tot atâtea stagiuni au scris istoria unui mic teatru mare, care a reuşit să ducă faima peste hotare.
În 1949 s-a dat ordin şi simultan a apărut peste noapte, în fiecare oraş mai răsărit al ţării, câte un teatru de păpuşi cu ajutorul unui fond special alocat pe plan republican. La Craiova s-a pornit cu un nucleu format din câteva educatoare, care nu ştiau nimic despre teatrul de păpuşi, dar care aveau multe cunoştinţe şi experienţă în lucrul cu copiii. Alături de ele a pornit pe acest drum un elev al „Conservatorului Cornetti“ de la clasa de arte plastice, pe nume Horia Davidescu, câştigătorul unui concurs pe tema „Schiţă pentru un paravan necesar unui teatru de păpuşi“. Şi aşa s-a închegat un colectiv. Nu aveau multe cunoştinţe, dar erau mânaţi de o dorinţă arzătoare de a descoperi un univers mirific, cel al păpuşilor, şi de a-l aduce în faţa copiilor, dar şi al părinţilor. Şi mănunchiul acela de entuziaşti a reuşit să pună cărămidă peste cărămidă şi să construiască teatrul care va dăinui peste ani. „În 1949, Comitetul Municipal provizoriu al Municipiului Craiova transferă inventarul Teatrului de păpuşi de la «Secţiunea învăţământ» în evidenţa Teatrului Naţional. Astfel, trec în patrimoniul scenei Naţionale, printre altele: două rivalte cu câte zece monturi (care erau, de fapt, cutii de conserve cu monturi), două faruri de maşină, 12 capete de păpuşi, zece păpuşi costumate, 20 de decoruri, o faţadă, trei pensule şi o bidinea. Emoţionant acest proces-verbal“, se menţionează în lucrarea „Un mic teatru mare“ a Alexandrei Davidescu.
Amintirile unui început frumos
Tainele meseriei de păpuşar trebuia descoperite. Era nevoie de o condiţie fizică necesară mânuirii, de însuşire a tehnicii de a rezista un timp mai îndelungat cu braţul ridicat deasupra paravanului, lucru care deseori cu greu putea fi dus la bun sfârşit. „În mijlocul scenei fostului local al Naţionalului, s-a tăiat o trapă de circa 2m pe 1,50, trapă în care urma să se desfăşoare întregul spectacol. Spaţiul fiind atât de mic, orice depăşire de gabarit în lungime sau lăţime punea în dificultate mobilitatea păpuşilor. În plus, nici mânuitorii nu erau la acea dată suficient de exersaţi în a se mişca într-un spaţiu atât de redus şi nici obişnuiţi să facă faţă cerinţelor meseriei pe parcursul unui întreg spectacol. Proverbial a rămas, pentru perioada acestor prime încercări, un actor al Teatrului Naţional, un inimos colaborator al păpuşarilor, dar care nu rezista prea mult efortului impus de mânuire. Se întâmpla să obosească adesea în mijlocul unei scene, când acţiunea era mai palpitantă, să lase păpuşa jos, exclamând: «Gata! Nu mai pot şi gata!»; se odihnea o clipă, două şi păpuşa apărea din nou. Salvatorul acestui moment «de pauză» era un căţel mânuit de Horia Davidescu, care umplea cu larma lui locul lăsat gol de replică şi mişcare“. Şirul poveştilor poate continua: „Se întâmpla, de asemenea, ca din sală să se mai vadă uneori, printre păpuşi şi creştetul unor mânuitori mai înalţi, care uitau sau, pur şi simplu, nu mai puteau să stea «în genoflexiuni», fără să-şi piardă echilibrul. Părinţii şi, mai ales, copiii dornici de a vedea spectacole anume montate pentru ei veneau cu regularitate la Teatrul Naţional să admire păpuşile. Sala Naţionalului era însă mult prea vastă pentru păpuşile care se pierdeau în imensitatea scenei; dar, în comparaţie, un rol decisiv îl juca feeria luminilor care inundau scena şi nu o dată micii spectatori, năvălind în culise să-şi admire eroul, exclamau: «Vai, ce mic e!»“, curg amintirile din paginile lucrării „Un mic teatru mare“.
După anii de pionierat, de timide, dar frumoase încercări, un mare pas se face, cu un spectacol nou, adus la rampă. A fost vorba de „Povestea timpului pierdut“, o reprezentaţie pretenţioasă, după un scenariu de E. Schwartz (lucrat în direcţia de scenă a lui Al. Toscani, scenografia lui Mircea Matcaboje, muzica Romeo Rădescu, schiţe de păpuşi şi execuţia lor – Ioana Constantinescu şi Horia Davidescu). Un regizor ca Al. Toscani şi un scenograf ca M. Matcaboje au dat posibilitatea echipei de actori să se sudeze şi să realizeze acel memorabil prim spectacol profesionist, de la care nu se mai păstrează decât o veche fotografie, un program de sală şi capul unei păpuşi.
Spre culmile succesului
Din acel punct, Teatrul de păpuşi craiovean a început să se impună, la festivaluri naţionale şi internaţionale. „Am fost nelipsit din sălile regale ale celor trei ediţii ale Festivalului Internaţional al Teatrelor de păpuşi de la Bucureşti (din anii 1958, 1960 şi 1965), când spectacolele eclatante ale păpuşarilor craioveni («Dl Goe», «Cinci săptămâni în balon», «Jucăriile Mihaelei») s-au detaşat categoric de «grosul» şi valoarea participanţilor (câte 25-30 de participări, la fiecare ediţie), obţinând încununări de uimitor palmares: premiul I şi medalia de aur pentru scenografie… În toate momentele de confirmare internaţională peremptorie, la cârma acestui vas – amiral al artei româneşti au stat navigatori de cursă lungă: Horia Davidescu, Eustaţiu Gregorian, atât de regretata Cleo Domozină şi prestigiosul teatrolog Patrel Berceanu. Navigările au izbândit totdeauna, iar statornica iubire pentru florile meleagurilor oltene i-a încununat, deopotrivă, existenţa şi ajungerile“, sublinia Constantin Gheorghiu, în „Craiova, mon amour“.
