Micuţă şi agitată, cu părul blond lung, cârlionţat, prins într-o codiţă, cu ochii mari şi albaştri, ca o mare liniştită, Ştefania nu-şi găseşte locul. Aleargă dintr-o parte în alta, din curte în casă şi invers, se aşază pe pat, se ridică, se duce la televizor, se-ntoarce iar… Ar vorbi, dar nu poate.
Sunete frământate şi chinuite se rostogolesc şi se pierd printre jucării, în camera plină de culoare. Ştefania prinde cutiile cu proteze auditive şi le deschide pe rând. Şuviţe rebele i se rostogolesc pe obraji şi ochii râd odată cu gura, ca de o descoperire fermecată. Arată înspre dispozitivul mic şi îndoit, apoi îşi duce degeţelele spre ureche şi râde din nou. „Înţelege ce-i spunem dacă ne priveşte din faţă şi citeşte cuvintele pe buze. Atunci când nu-mi dau seama ce vrea, o iau de mânuţă şi o rog să-mi arate. Şi când batem din balme, simte vibraţiile. Aude şi zgomotele foarte înalte. Când trece un avion pe deasupra casei, îşi ridică privirea şi se uită pe cer până dispare. La fel şi televizorul, îl aude dacă volumul este la maximum. De multe ori, ia telecomanda şi reglează singură sunetul“, povesteşte Mihaela Anghel, mama Ştefaniei.
Un copil plin de viaţă
E linişte. Nu se-aud paşii, nu se-aude nici apa care ţâşneşte din furtun peste trandafirii şi florile din grădină, nici maşina care se-ndepărtează pe stradă. Nu se-aud vocile copiilor de dincolo de gard, care se cheamă unul pe celălalt la joacă, nici gânguritul lui Daniel, fratele cel mic, sau greierul din iarba de lângă casă. Poarta încremeneşte când tatăl se-ntoarce de la lucru, iar palmele măicuţei reuşesc doar să mişte, aproape pe nesimţite, aerul atunci când se lovesc. Ştefania zâmbeşte. Îşi ia jucăriile şi se caţără pe bancă. Se opreşte repede şi anunţă: „Eu papa“. Melinda Marinescu, profesorul psihopedagog (logoped) la Şcoala „Sfântul Vasile“, unde merge fetiţa, explică: „Structura gramaticală e deficitară. Reuşeşte să alcătuiască propoziţii simple cu conţinut semnatic scăzut. Le începe în limbajul verbal, dar le finalizează în cel gestual. În comunicarea ei, acordul gramatical nu îşi găseşte locul“. Descrierea continuă: „Însă, Ştefania participă la activităţi, are o reactivitate emoţională cu afecţiune faţă de animale, uneori este supărăcioasă, cu reactivitate afectivă complexă, manifestând sentimentul curiozităţii, al satisfacţiei (aplaudă), cooperează cu persoanele cunoscute şi se poate integra social“.
Mihaela şi Florin au făcut tot ce le-a stat în puteri: sunt atenţi la nevoile ei, încearcă să comunice cât mai bine, caută informaţii, o duc la o şcoală specială. Rezultatele evaluării psihopedagogice şi logopedice îi îndreptăţesc să creadă că, dacă va fi ajutat, primul lor copil va putea trăi ca un om fără probleme.
Otita vinovată
Vocea mamei şi a tatălui îi sunt străine, la fel şi glasul bunicii şi al frăţiorului prea mic încă pentru a putea rosti vreun cuvânt. Pe unele le-a auzit în primele luni de viaţă, înainte să apară problemele. Mihaela nici nu-mplinise 20 de ani când a născut primul copil. Florin, soţul ei, e cu patru ani mai mare. Cine s-ar fi gândit că ghemotocul din braţele lor avea să rămână fără auz de la o simplă otită? „Sarcina a fost în regulă, la fel şi naşterea. Pe la şase-şapte luni, începuse să păşească. Ştim sigur că auzea pentru că socrul meu se juca mereu cu ea, bătea un ritm din palme şi ea dansa. La opt luni însă, a făcut otită, care a recidivat la un an. Medicii au folosit Gentamicină şi se pare că de-aici a început totul, pentru că Ştefania n-a reacţionat bine la tratament. Apoi, tot la recomandarea doctorului, i-am dat Streptomicină. N-am făcut nimic de capul meu, am fost de fiecare dată la specialişti“, îşi aduce aminte Mihaela. Şi-acum se-ntreabă dacă ar fi putut acţiona altfel… Când şi-au dat seama că Ştefania nu mai aude, s-au dus la Spitalul „Marie Curie“, în Bucureşti. Fetiţa avea un an şi nouă luni. „Acolo am operat-o de polipi, dar degeaba, nimic nu s-a schimbat“. Ştefania a purtat proteze auditive analogice, însă acum nu-i mai sunt de folos. Are nevoie de altele noi, performante, pe care Mihaela şi Florin nu i le pot cumpăra.
Auz şi grai pentru Ştefania
Ştefania are cinci anişori. Poate creşte ca un copil special, pentru care cuvântul să rămână un mister, sau poate deveni un om a cărui copilărie să fie doar un vis urât pe care să şi-l amintească doar ca prin ceaţă. Ce-am alege pentru ea? O pereche de proteze digitale costă mai puţin decât o vacanţă de două săptămâni într-o destinaţie exotică. Pentru Ştefania, costă cât o viaţă normală. O putem ajuta, donând cât de puţin la Banca BCR Dolj, cont lei: RO11RNCB0318060807300002, deschis pe numele Anghel Mihaela Adriana. Sau luând legătura direct cu familia, la numărul 0720/35.61.51. Mulţumim.
Părerea specialistului
Pierderea de auz suferită la o vârstă fragedă influenţează grav formarea intelectuală, psihologică, socio-afectivă. Copilul hipoacuzic nu poate achiziţiona bagajul de cuvinte necesar vorbirii şi nu-şi formează automatismele nervoase necesare limbajului. Pe scurt, atunci când nu auzi, nu poţi învăţa să vorbeşti. Consecinţele nu sunt greu de imaginat…
