S-a scris mult şi multe despre Teatrul Naţional din Caracal, dar nimeni n-are pretenţia de a-şi imagina măcar dimensiunile acelui mister prin care o minte omenească avea puterea, îndrăzneala şi curajul de a cugeta şi a visa la plămădirea, ca idee şi creaţie, a unui monument al culturii în plină inimă olteană. O cetate, pentru că la acea oră nici Craiova n-avea propriul edificiu teatral, iar monumentalitatea sa pare stranie din moment ce cu puţin timp înainte oraşul abia devenise parţial alimentat cu apă, cu energie, era necanalizat şi beneficia de o gară îndoielnică şi doar de câteva clădiri impozante ale boierilor vremii. Găsim explicaţia în setea de cultură a romanaţenilor, din moment ce cu mulţi ani înainte se perindau cu spectacole, aici, la noi, periodic, trupele lui Creţu, Leonescu-Vampirul, Nottara, Grigoriu, Găluşcă, Burinescu şi Maria Teodorini, dar parcă nu-i suficient.
Harul este tot Dumnezeiesc şi datorită unei înzestrări privilegiate a acestei zone s-au născut aici personalităţile celebre ale scrisului, penelului, muzicii, istoriei, dramaturgiei, ştiinţei şi cercetării – ştiute şi neştiute – şi, cu toţii, într-un moment esenţial au găsit coeziunea de a-şi construi un templu, expresie a felului nostru de a fi oameni mai aparte, cu un anumit simţ al ironiei, creaţiei, inventivităţii şi zeflemelei. Pentru că felul nostru de a fi a reuşit să ni-i aducă ulterior aproape, aici, acasă la noi, pe Tănase, Nottara, Bulandra şi Manolescu cu trupele lor, pe George Vraca, Grigore Vasiliu Birlic, Cocea şi, mai târziu, toată licoarea dramaturgiei româneşti ca personalităţi şi cele mai strălucite colective din arealul teatrului naţional.
O asemenea creaţie cu virtuţi ancestrale, şi acum, pentru mulţi dintre noi este de neimaginat, dar, cu toţii, uşor-uşor, i-am simţit trăinicia, raţiunea şi potenţa şi l-am asimilat ca pe avutul nostru cel mai mare preţ, preţuindu-l cu desăvârşire şi pe care am pus stăpânire. Ne-am declarat sprijinitorii lui, iar el, TEATRUL, s-a constituit în susţinătorul, mesagerul şi expresivitatea noastră. De multă vreme între caracaleni şi TEATRU s-a creat o simbioză indestructibilă, el, TEATRUL, dându-le valoare şi personalitate pe pământ. Pentru ei, pentru caracaleni, oriunde, oricând, teatrul reprezintă un reper inconfundabil, este însuşi certificatul identităţii lor.
Un adevăr este esenţial: de-a lungul timpului, caracalenii s-au ridicat la înălţimea teatrului, iar teatrul a fost fala lor, simbolul încercării şi reuşitei. El a fost expresia – ridicată la rang de sublim – a unor arhitecţi, constructori, meseriaşi, colective de specialişti de vocaţie europeană, care aici şi-au dat examenele supreme ale viziunilor lor. Sunt lucrările de veşnicie ale arhitecţilor Franz Bileck şi S. Mariani, echipe de realizatori italieni şi germani, şi, ulterior, ale pictorilor Musceleanu, Alin Gheorghiu, Jules Perahim, Teodor Catană, Stoicescu, ale sculptorilor Năstăsescu, Severineanu, Nartin Laizer şi alţii, ale căror gânduri i-au adus peste ani pe scenă ori la pupitru pe Niculescu Basu, Nora Marinescu, George Enescu, Iorga, Xenopol, Goga, V. Pârvan, N. Titulescu, Tache Ionescu şi sute şi mii de formaţii de amatori din toate palierele artei, mulţi componenţi descoperindu-şi aici, pe scena Teatrului Naţional, calităţile şi trăsăturile unor veritabili artişti.
Ani de zbucium
Douăzeci şi doi de ani de frământări şi zbucium au marcat viaţa teatrului. Era aproape hotărât a fi translat mai la vale vreo 60 de metri, era neputincios în dorinţa unora de a fi dezrădăcinat de aici, de unde Dumnezeu l-a înfipt în urmă cu 110 ani în Dealul Potrosenilor. A urmat incendiul, şi mai apoi, delăsarea…
O aşteptare zadarnică, imperturbabilă, dar care măcina la propriu şi la figurat; cu promisiuni, cu zâmbete, cu vorbe, nu se pune cărămidă peste cărămidă, şi asta era esenţial pentru teatru.
Şi… a venit vremea. Sigur, tot Dumnezeu a sunat ceasul redeşteptării naţionale, cu angajamente, măsuri concrete, fapte. Şansa Teatrului Naţional din Caracal s-a numit Mona Muscă, Adrian Iorgulescu, guvernul liberal Tăriceanu, care a avut forţa şi inspiraţia să aloce de la buget într-un an peste 13,2 milioane de lei, pentru continuarea lucrărilor de consolidare şi restaurare. Li s-a alăturat o echipă de oameni responsabili, cu curaj şi gândire progresistă, care au susţinut Teatrul: Dan Nicolae Buşcu, Niculina Iosipescu, Virgil Niculescu, secondaţi de adevăraţi artişti în domeniile proiectării, construcţiilor, picturii şi amenajărilor exterioare şi interioare de mare acurateţe şi fineţe: Cristian Rînja, Dănuţ Codan, Gabriela şi Ivan Drăghici, sute de specialişti care în zile febrile de lucru, nu numai că i-au redat valoarea de altădată, dar l-au înzestrat cu posibilităţile şi creaţia tehnică a vremurilor noastre. Sunt în această incintă realizate toate condiţiile pentru desfăşurarea unui spectacol de ţinută, ca luminozitate, acustică, climatizare şi siguranţă. Dispune de sistem antiincendiu cu bannere în infraroşu pe compartimentele importante, instalaţii drencere cu sistem prin planşee, iar tablourile electrice au o putere instalată de 760 kW (cam cât opt staţii de betoane). Ele deservesc 3.700 de becuri constituite în peste 60 de piese (lampadare şi aplice), iar mocheta folosită la scaune, cortină şi pardoseală este ignifugată. Scena este funcţională, cu sistem de iluminare coordonat automat, iar calităţile acustice sunt date şi de lemnul de pin siberian folosit la pardoseală. Clădirea este dotată cu patru centrale termice în cascadă, sistem de ventilaţie automat şi cu însumare automată, iar climatizarea pe sistem chiler.
Un grup electrogen poate prelua întreaga funcţionalitate, pe avarie, iar stucatura, coloanele, placările cu marmură, ornamentele sunt făcute cu multă pricepere şi profesionalism.
Teatrul azi
Teatrul a fost redat oamenilor şi omenirii într-o atmosferă sublimă de măreţie şi încărcătură emoţională specifică momentelor de referinţă dintr-o existenţă.
Deschiderea noii stagiuni, în noul edificiu, după 22 de ani a creat emoţii, a presupus căutări, o gândire şi strădanie pe măsură. Şi s-au găsit soluţii. Încă o dovadă a ceea ce spuneam la început că în momentele esenţiale oltenii se adună. ŞANSA de această dată poartă un nume: Marius Tucă. Un om care a impresionat, care-şi respectă locurile copilăriei şi formării adolescentine şi, cu adevărat, un filantrop. Şi-a pus voinţa la încercare şi, de la distanţă, se constituie în creatorul regalului teatral de la început de aprilie 2009 pe scena caracaleană.
Planurile, sfaturile şi susţinerea lui – într-o colaborare fertilă cu Gheorghe Anghel – şi aşa-i scriem numele, într-o adresabilitate directă – primarul de cursă lungă, care a marcat istoria ultimilor 25 de ani, prin căutări, intervenţii creative, drumuri, nopţi de nesomn, au asigurat toate condiţiile, dar şi distribuţii de primă mărime. Faptul că maestrul Radu Beligan, Florin Piersic şi Tudor Gheorghe au primit titlul de Cetăţeni de Onoare ai municipiului Caracal, prin voinţa consilierilor locali, li se datorează cu prisosinţă. Gestul său este măreţ şi face dovada valorii unui om de referinţă în mass-media, în cultura naţională. Marius Tucă intră în istoria locală a teatrului care, poate, l-a inspirat în clipe de fericire ori nelinişte. Generozitatea este caracteristica oamenilor de mare omenie, talent şi credinţă.
Este trăsătura pentru care-l iubim, îl avem ca reper şi exemplu. Prieteneşte, îl invidiem pozitiv şi-l salutăm cu distincţie şi admiraţie.
Aceleaşi calde reverenţe, în numele cititorilor, al locuitorilor municipiului Caracal, domnilor Radu Beligan, Florin Piersic, Tudor Gheorghe, Horaţiu Mălăele şi Nicolae Urs. Bun venit fermecătoarei doamne Mihaela Rădulescu, a cărei prezenţă ne onorează, asigurând-o de tot respectul, gratitudinea şi susţinerea noastră!
Costel VASILESCU
