14.5 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalDe 20 de ani împreună

De 20 de ani împreună

Soţii Tudoriţa şi Ionel Ionceanu locuiesc într-o cămăruţă curată, la ultimul etaj al Centrului de Îngrijire şi Asistenţă din Slatina. Ei s-au cunoscut în urmă cu 20 de ani, la Căminul de bătrâni din Cezieni.

Îl găsim în camera de la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă din Slatina doar pe Ionel, aşezat pe un scaun, cu câteva perechi de încălţăminte în faţă, cărora urmează să le pună flecuri. Căci este cizmar de când se ştie. Intră grăbită pe uşă şi soţia sa, Tudoriţa, şi se aşază pe pat, cuminte.  
„Era frumoasă. Avea un păr des şi ondulat, tuns la baza umerilor. Îl ţinea numai dezlegat. Parcă o văd şi acum“, îşi aminteşte Ionel. Au ajuns la cămin după ce părinţii lor s-au prăpădit. „Fraţii şi surorile au zis că fiecare cu treaba lui. Am spus că e mai bine să vin la cămin, decât să rămân pe drumuri“, explică, tristă, Tudoriţa. Când s-au cunoscut, Ionel avea 33 de ani, iar Tudoriţa, 38. Timp de patru ani au fost prieteni. Se întâlneau în fiecare zi la Căminul de bătrâni din Cezieni, care le devenise casă. Într-o zi au crezut că vor fi despărţiţi. „Am plecat vreo 60 de persoane de acolo, de la Căminul din Cezieni. Ne-au luat cu autobuzul şi ne-au adus la Slatina, la căminul acesta. Am crezut atunci că ne despart, că pe mine mă transferă la Slatina, iar ea rămâne acolo, dar n-a fost aşa“, povesteşte, zâmbind, Ionel. După nici un an de când au ajuns la Slatina, au hotărât să îşi unească destinele. „Cum să vă spun, am plăcut-o de când am văzut-o. A fost dragoste la prima vedere, să zic aşa. Am cerut-o de nevastă, iar ea a acceptat. Am făcut cununia civilă şi pe cea religioasă aici, în oraş. Cei de la cămin ne-au dat o cameră pentru amândoi. Asta în care suntem şi azi. Sunt foarte buni cei de aici, de la cămin. Cel mai important este că eu şi Tudoriţa ne-am înţeles de la început. Şi acum ne înţelegem la fel de bine. Să vă arătăm fotografiile de la nuntă, avem şi noi câteva“, spune bărbatul, după care se ridică repede de pe scaun şi se urcă pe marginea patului, pentru a ajunge la tabloul cu fotografii de pe şifonier. „Încet, să nu cazi de acolo, fata mea“, îi spune, grijulie, femeia şi nu îşi ia ochii de la el până ce acesta nu coboară şi se aşază la loc, pe scaun. Femeia pune tabloul pe pat şi spune câte ceva despre fiecare fotografie. „Aveam pozele aici, în perete, dar, după ce s-a zugrăvit în cameră, nu am mai pus tabloul. Uitaţi, în poza asta e sora mea de la Vâlcea, iar aici, cea de la Osica. În partea asta, suntem eu şi Ionel, ginere şi mireasă. Aici sunt nişte nepoţi ai noştri. Acum, ea, nepoata, e plecată în Spania. Acolo, în colţ, sunt eu, eram tânără. Acum am îmbătrânit. Sunt şi bolnavă. Vedeţi, ochiul ăsta îl ţin mai mult închis, că am avut un accident vascular în urmă cu zece ani şi am rămas aşa. Şi cu picioarele am probleme, mă deplasez mai greu“, mărturiseşte  aceasta.   

„De la biserică, la plimbare“

Îi vizitează la cămin doar un nepot din partea bărbatului. La restul rudelor, cele din Optaşi, de unde este Ionel, merge el, când poate. Se întristează când îi întrebi de ce acestea nu le calcă pragul.
El şi soţia sa nu se plictisesc. „Eu mă ocup cu cizmăria. Asta mi-a plăcut să fac de când eram mic. Am furat meseria de la un om, care stătea tot la cămin. Mi-a plăcut şi am făcut asta până în ziua de azi. Lucrez mai încet. Vedeţi, la mâna asta am doar un deget, la cealaltă am patru. Şi la piciorul drept am proteză. Aşa m-am născut, cu handicap. Dar asta nu mă opreşte să fac treabă“, a spus omul. „Eu croşetez, fac ciorapi, găsesc ce să lucrez. Câteodată, mă mai duc pe femei prin cameră, mai vorbesc cu ele. Şi aşa trece timpul. Ne-am obişnuit, ce să facem?“, adaugă femeia. Chiar dacă nu mai sunt ca pe vremea când s-au cunoscut, lui Ionel şi soţiei sale nu le lipsesc plimbările împreună. Ori de câte ori văd vreme bună, se îmbracă frumos şi ies să se plimbe. „Când sunt sărbători mergem la biserică. În fiecare duminică şi în orice altă zi în care este sărbătoare, plecăm să aprindem lumânări şi să ne rugăm la Dumnezeu. Apoi, de la biserică, plecăm la plimbare. Aşa ne-am învăţat“, povestesc cei doi.

„Ne-am dorit un copil, dar nu ne-a dat Domnul“

 Dacă unul dintre ei este bolnav sau se simte rău, celălalt stă la căpătâiul lui şi îl ajută cum poate. Deşi nu mai sunt ca pe vremea când erau tineri, iar puterile i-au cam lăsat, îşi vorbesc la fel de frumos şi se respectă. „Ne-am înţeles bine. Am simţit că avem nevoie unul de celălalt şi poate că asta ne-a făcut să ne înţelegem“, crede Ionel.
Un copil le-ar fi făcut viaţa mai uşoară, i-ar fi făcut poate să uite că sunt la cămin. Şi-au dorit din tot sufletul unul. L-ar fi crescut cu drag şi nu l-ar fi lăsat să plece de lângă ei, spun aceştia. „Ne-am dorit atât de mult un copil. Poate el nu uita niciodată de noi. Nu ne-a dat însă Domnul. Să înfiem unul, nu ne-am gândit“, povesteşte Tudoriţa, după care pleacă privirea în jos şi oftează. Bărbatul vede că soţia sa se întristează deodată şi schimbă repede subiectul. „Aveam şi noi televizorul ăsta din cameră şi nu mai merge, s-a stricat. Era bun. Ne mai uitam şi noi la el, mai aflam câte ceva. Bani nu avem să ne luăm altul“, îşi spune el păsul.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS