Se simte răcoarea pădurii şi se aude, în liniştea ţinutului, câte un ţipăt de pasăre care trece în zbor. Între miriştile feliate şi brazdele proaspăt întoarse ale terenului, începe un drum bătătorit de tractoare. Abia distins, în zare se văd două puncte ce par turlele unei biserici. Acolo trebuie să fie. Satul Cruci. Satul cu doi oameni.
O cărare pietruită se lasă pe dreapta, cum te duci înspre Melineşti: e drumul Vognei, pe unde, cu ani în urmă, tractoarele cu remorci încărcate de lemne coborau cu greu din pădurile comunei. Floarea-soarelui pare prăjită anul acesta şi, din galbenul şi verdele obişnuit, acum e cătrănită şi zbârcită. Nici ţipenie de om nu se zăreşte când mergi spre Balota. Un drum făcut de roţile tractoarelor se abate în dreapta. Brazde şi mirişti. În rest nu se vede nimic. Departe, mijesc două turle ale fostei biserici din Cruci. Satul în care n-au mai rămas decât doi oameni. Documentele îi atestă existenţa de pe la 1753. La mijlocul secolului trecut, număra circa 120 de case. Acum au mai rămas două şi … o singură familie. Peste zi, nu le stau picioarele: merg cu vitele şi cu oile la câmp, la păscut, îşi muncesc terenul – căci e pământ roditor în jur şi oamenii nu sunt puşi pe tânjeală -, se-ntorc în ogradă să hrănească păsările, să ridice baloţii, să cureţe staulul, să-şi facă de-ale gurii. Ziua se prelungeşte şi muşcă din noapte, când, la lumina lămpii, căci nu-i urmă de electricitate în zonă – n-a fost niciodată – îmbucă osteniţi, în tăcere, apoi merg să doarmă până în zori, la cântatul cocoşului, când o iau de la capăt. De 65 de ani, zilele seamănă una cu alta ca două picături: muncă, muncă şi muncă.
Dincolo de lume
Viorica şi Constantin Cârlugea sunt singurii care au rămas aici, aproape izolaţi de lume. Vreo doi, trei băieţi îi ajută cu animalele. 40 de capete. Oi, capre, vite, tauri. „Eu am făcut ochi aici, la fel şi părinţii mei. În casa aia, cu lanţ la uşă acum, s-a născut bunicul. Era un sat în toată regula înainte, cu biserică, cimitir. Da’ încet, încet, lumea s-a tras spre şosea. Aici nu avem de nici unele. Nici lumină nu e. Am făcut cerere mai demult, ni se aprobase, dar au coborât familiile la asfalt. Seara, stau cu baba mea la flacăra lămpii. Ne-am obişnuit, oricum“, spune bărbatul. Un gard din tablă, ruginit, cu o roată rezemată de el, ocroteşte ograda oamenilor. În faţa casei, un şopron mai mare se prelungeşte cu unul mai mic. Locuinţa, din cărămidă, e mai mult netencuită. Sub ferestrele dinspre drum, patru găleţi goale, negre, din plastic, stau ciorchine, agăţate într-un cârlig. Pe sârmă, sunt întinse la soare nişte velinţe colorate. În margine, gardul e din blăni şi ţăruşi. Dincolo de el, neîngrădite, câteva coteţe şi hambare. Găinile şi puii umblă nestingheriţi, ciugulind firele de iarbă. Lângă staulul pentru animale, baloţii de paie stau chitiţi, unul peste altul, pe suporturi din lemne. Sub ele, un câine trezit din somn mârâie leneş. În faţa porţii, alţi cinci stau la umbră. Doar unul e legat. Lângă salcâm, altul latră agitat, la capătul lanţului. În rest, nu se aude nimic.
Nici popă n-ai să te spovedească
Buruienile şi-au făcut loc lângă porumbi. Dincolo de ei, pustiu. Oamenii au început să plece după 1970. Întâi, cei tineri. Au rămas mai mult bătrâni. Apoi, s-au dus şi ei. Unii s-au prăpădit, alţii au plecat. „Pe la 1970-1980, s-a încercat reabilitarea satului. Din 120-150 de case, după ’90 mai rămăseseră doar zece. Cu toate că aici terenul este bun. Lumea îl munceşte. E un sol fertil, înainte erau pământurile CAP-ului. Se punea grâu, porumb, floarea-soarelui. Şi, mai înainte, a aparţinut boierilor. Aveau fâşii întregi care mergeau şi cu coastă, şi cu zăvoi, şi cu pădure, şi cu Amaradie“, afirmă primarul comunei Goieşti, de care aparţine satul, Atanasie Adam. Cei rămaşi, familia Cârlugea, se descurcă aşa cum pot. Alimente îşi procură de câteva ori pe lună, când coboară la magazin. Mai greu le e iarna, când nămeţii acoperă cărările şi astupă urmele. „Eu mă duc cu şareta. E taxiul meu, aşa-i spun. Pe vreme rea, când ninge, ne aprovizionăm pentru două săptămâni sau chiar o lună: mergem la măcinat, luăm ulei. Astă-iarnă, s-a dus bărbatu-meu călare şi a intrat cu iapa în zăpadă până la brâu. Dacă mori aci, nici popă n-ai să te spovedească“, povesteşte Viorica. În tinereţe, bărbatul i-a lucrat în construcţii ani buni. „A fost şi în străinătate. În Siria, a stat trei ani, au făcut o fabrică acolo. Aveam copilul de opt luni, nici nu l-a mai cunoscut când a venit acasă“, continuă femeia. Coşmarul o să se încheie, însă, curând, căci casa la care lucrează de vreo zece ani o să devină locuibilă: „M-aş muta şi azi, dar ce să fac? Să mă duc tot la lampă? Că nici aici, în vale, nu suntem legaţi la curent. Bine, asta o să se rezolve când va fi şi o parte din casă gata. Nu mai e mult“, adaugă şi bărbatul.
Turlele trecutului
Pe întinderea aproape pustie, se mai vede lucrătură de om. Câţiva metri mai sus, pe o colină, ascunse de crengile copacilor, sunt două turle de biserică. Ce-a mai rămas din ea. E acolo din 1753. Legenda spune că Radu Ciobanul a avut un vis, în care Iisus Cristos i-a poruncit să ridice un locaş sfânt, chiar în locul acela. Dintr-un pom cu mai multe ramificaţii, bărbatul a cioplit câteva cruci. În faţa altarului, încă se vede crucea mare, plină de simboluri încrustate. Oamenii spun că, o vreme, în interiorul bisericii a curs un izvor cu apă tămăduitoare şi se strângeau bolnavii aici, să bea şi să se vindece. În ziduri, se desluşesc rămăşiţele din crucile de lemn de acum câteva sute de ani. Semne chirilice se observă în material. Cu ani în urmă, de Înălţare, spaţiul din jurul locaşului se umplea de credincioşi. „Mi-amintesc că mergeam cu bunica, când eram copil. Venea lume multă şi slujba se ţinea înăuntru. Într-o vreme, s-a încercat şi reabilitarea bisericii, dar apoi, Ceauşescu a desfiinţat Comisia monumentelor istorice, comuniştii au luat materiale şi le-au dus la CAP. Şi încet, încet, locaşul s-a degradat. Apoi familiile au plecat din Cruci. Acum mai vin credincioşii din Goieşti la Înălţare, la slujbă, că îşi au morţii îngropaţi aici“, povesteşte preotul comunei, Dumitru Staicu. Pe vreme bună, sătenii întind un cort în faţa bisericii. O improvizaţie din cărămizi aşezate una peste alta serveşte drept masă pentru Biblie.
Iconografie de mănăstire
Nimeni nu ştie cu precizie care a fost destinaţia iniţială a construcţiei: mănăstire sau biserică. Nici un document nu s-a păstrat de atunci. „Nu am studiat pictura de pe ziduri, dar ca o primă impresie, iconografia nu pare clasică de biserică. La Cruci, apar sfinţi cuvioşi în altar. N-am văzut niciunde călugări în altar, lângă Maica Domnului. Acesta este rezervat preoţilor, diaconilor şi aspectelor legate de jertfă. Nici în catapeteasmă nu se păstrează schema clasică a iconografiei. Chiar şi hramul – «Înălţarea Domnului» – se-ntâlneşte de regulă la mănăstiri, la schituri“, afirmă Florin Niculae, pictor religios, care lucrează, de câteva luni, la frescele din noua biserică a comunei. Nicolae Stroe, pasionat de bisericile din Goieşti, vorbeşte despre un act care spune că locaşul de la Cruci a fost închinat Mănăstirii de la Bucovăţ, fără a pomeni însă ceva de vreun schit de călugări. „Crucile ştim însă că sunt mai vechi de 1753, când apare pisania. Ele au fost întâi. Şi încă se văd. Dar, în rest, a secat izvorul, care se spune că era tămăduitor. Masa s-a prăbuşit şi ea. Chiar altarul parcă se ridică şi, odată cu el, şi pământul de sub. Eu văd o luptă între forţele răului şi ale binelui“, spune Nicolae Stroe.
