11.4 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024

Omul cerului

Riscurile show-urilor aeronautice, cu looping-uri, opturi orizontale şi zboruri pe spate, le-a păstrat tot timpul pentru sine, ca şi emoţiile din momentele-limită şi durerile lăsate în suflet de accidentele şi morţile colegilor. Acasă, comandantul de escadrilă şi pilotul de încercare devenea, simplu, soţ şi tată.

Până la 50 de ani, aşa cum îi permite legea, Mitică Mirea a făcut cascadorii. S-a rostogolit, a făcut picaje, s-a lăsat pe spate. Toate, în aer, cu avionul. A trăit intens, cu patimă, fiecare mişcare, fiecare evoluţie pe cer. A avut şi momente în care şi-a văzut moartea cu ochii, clipe în care a asistat la accidente dramatice ale colegilor. Acasă, nu spunea mai nimic, ca să nu-şi îngrijoreze soţia. Nici atunci când i s-a oprit motorul în zbor, la 2.000 de metri deasupra mării învolburate, nici când s-a blocat manşa, undeva în cursul unei evoluţii la joasă înălţime, sau când, în timpul desfăşurării unui exerciţiu, avionul nu mai ieşea din vrie. Le păstra pentru sine. Ajungea acasă, mânca şi nu-şi dorea apoi decât să doarmă. „Odată, la un antrenament, am plecat cu un coleg să iau o baterie din service. Când ne-am întors, avionul cu cei doi comandori – Mihai Ionescu şi Wagner Ştefănel – era în flăcări. Băieţii trebuia să facă un zbor pe spate şi, în timp ce s-au ridicat, nu s-au escamotat flapsurile. O aripă a atins pământul… Wagner a ars cu mâna pe manşă. Mihai, care era pilotul-şef, a încercat să se catapulteze. Numai că avionul era aplecat şi… în loc să fie aruncat în sus, a fost izbit direct de pământ… A fost una dintre cele mai negre experienţe“, îşi aminteşte fostul pilot, încercând să-şi stăpânească lacrimile şi să-şi controleze vocea.

 

Soţie de pilot

 

Prin ’90, făcea trageri pentru omologarea turnurilor de bord. „Am plecat de pe Kogălniceanu, din Constanţa, şi ne-am oprit la vreo 35 de kilometri în larg. La prima rafală, s-a oprit motorul. Avionul n-avea altul. Eram la 2.000 de metri înălţime. Era o hulă pe mare!… Şi de acolo se vedea spuma, aşa era de agitată apa. Mi-a îngheţat spinarea de frică! Aveam noi paraşută cu barcă şi colac de salvare, dar în imensitatea aia nu ştiu cine te mai găsea. Am reuşit însă să-l repornesc şi să ajung pe pistă teafăr“, povesteşte el.

După fiecare astfel de experienţă, revenea acasă tulburat. Nu vorbea, nu povestea. Soţia sa, Maria Mirea, îl simţea după mimică. Ştia că s-a întâmplat ceva rău. „Atunci îl lăsam în pace, singur. Era modul lui de a trece peste nenorociri. Deşi îmi făceam griji în permanenţă pentru el, nu i-am cerut niciodată să renunţe. Pentru că făcea totul din pasiune. Îţi trebuie har pentru asta. Şi el iubea să zboare, să creeze spectacol“, spune Maria.

Bărbatul zâmbeşte: „Zburam cu patimă. Era dăruirea aceea care te face să conştientizezi că altceva mai bun n-ai putea. Nu eram genul care să facă totul ca la carte, eram mai curajos decât îşi permitea un regulament de zbor să impună, însă nu eram niciodată nesăbuit. Poate tocmai de aceea, pentru că-mi era atât de drag să zbor, încă mă consider pilot, iar ziua aceea, când m-am pensionat, a fost tare tristă pentru mine“…

 

„Am văzut moartea cu ochii“

 

Mitică Mirea e primul pilot care a zburat cu un avion dotat cu sistem de catapultare românesc. „A fost testat cu un manechin. Vasilică-i spuneam noi. Îi săreau mâinile, capul se ducea într-o parte. Era vai de el!“, îşi aminteşte râzând. Dar cel mai crunt moment a fost în timpul desfăşurării unui antrenament. „Trebuia să mergem în Anglia, la un show aeronautic, şi pregăteam o vrie, adică o evoluţie necontrolată în spirală, cu mişcare în jurul axului longitudinal, cu urcarea şi coborârea botului avionului. Asta e vria. Eram cu un IAR 99. Ne redresam la 200 de metri de sol, în zbor orizontal, şi, la a doua vrie, continuam să coborâm fără să putem controla avionul. Cred că s-a întâmplat aşa din cauza curenţilor de aer verticali. Atunci am văzut moartea cu ochii!“, îşi aminteşte cu vocea crispată şi acum.

Dacă ar fi ştiut părinţii prin câte va trece!… „Ai mei nici n-au fost de acord să lucrez în aviaţie. M-am înscris când tata ştia că sunt în armată. Iar mama, săraca, după ce a aflat, mi-a dus mereu grija. După ce m-am căsătorit, în ’72, i s-a alăturat şi soţia…“, spune fostul pilot râzând. Acum nu mai e nici un pericol. Băiatul cel mare era cât pe ce să urmeze acelaşi drum, dar până la urmă a ales altceva. „Ar putea să piloteze un avion mai mic, dar nu-l satisfac tărtăreţele, vrea să zboare cu un avion-bărbat“, zâmbeşte mândru Mitică. Nu-i ca şi cum ai conduce o maşină. „E o vorbă: «Decolarea e benevolă, aterizarea e obligatorie!». Eu l-am adus întotdeauna la sol. Şi m-am întors acasă“…

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

2 COMENTARII