Ascensiunea şi căderea lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza, o personalitate a istoriei

Alexandru Ioan Cuza, descendent al unor personalităţi moldovene remarcabile, care s-au afirmat de-a lungul a peste un secol şi jumătate în viaţa politică, diplomatică şi administrativă, este primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866).

 

Alexandru Cuza s-a născut la Bârlad (ori la Galaţi, după alte surse) pe 20 martie/1 aprilie 1820. După terminarea studiilor gimnaziale la Iaşi, a plecat în 1831 la Paris pentru a urma cursurile liceale, unde şi-a luat bacalaureatul în 1835. A frecventat un timp cursurile Facultăţii de Drept şi a devenit membru al Societăţii Economiştilor din Paris. Pentru o scurtă perioadă a cochetat chiar şi cu Facultatea de Medicină, un domeniu care s-a dovedit a-i fi însă până la urmă neatractiv. Reîntors în ţară, a intrat pe 15/27 septembrie 1837 în armată, devenind cadet (aspirant la gradul de sublocotenent), dar a demisionat în anul 1840. Începând cu anul 1842, a fost numit membru al Judecătoriei ţinutului Covurlui (cu sediul la Galaţi), dar a demisionat şi de aici pe 15/17 septembrie 1845. Pe 30 aprilie/12 mai 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica Ecaterinei Sturza şi a postelnicului Iordache Rosetti.

 

Cei şapte ani de domnie

 

Revoluţia de la 1848 l-a atras în vâltoarea evenimentelor pe tânărul Cuza, iubitor de progres şi susţinător al emancipării naţionale. Aşa se explică, de fapt, prezenţa lui la Iaşi la Adunarea Populară de pe 27 martie/8 aprilie 1848, printre tinerii care cereau reforme democratice şi unirea naţiunii române, precum şi participarea sa la Întrunirea revoluţionarilor de pe 29 martie/10 aprilie în acelaşi an.

A fost numit vornic în anul 1855, în 1856 – pârcălab (prefect) de Covurlui şi de Galaţi în 1857. S-a reîncadrat apoi în armată cu gradul de sublocotenent pe 16/28 martie 1857. Avansările în grad (stârnind probabil şi azi invidia ofiţerilor) s-au succedat cu o repeziciune nemaiîntâlnită: locotenent pe 24 aprilie/5mai, căpitan pe 28 aprilie/9 mai şi maior pe 3/15 mai acelaşi an. A demisionat din funcţia de pârcălab în urma falsificării rezultatului alegerilor pentru Divanul ad-hoc. La noua consultare electorală, unioniştii au obţinut însă o victorie categorică şi Cuza a fost ales deputat de Galaţi, sprijinind din această postură împroprietărirea ţăranilor şi desfiinţarea privilegiilor. Luând în considerare autoritatea de care se bucura la acea vreme, caimacamul Vogoride l-a avansat pe 20 august/1 septembrie 1858 la gradul de colonel, iar pe 12/24 septembrie acelaşi an, l-a numit ajutor al hatmanului miliţiilor.

 

Cuza în fruntea principatelor

 

Dubla alegere de pe 5/17 ianuarie, respectiv 24 ianuarie/5 februarie 1859 a colonelului A.I. Cuza în fruntea Principatelor Unite a fost şi rezultatul calităţilor sale excepţionale, care i-au permis să desfăşoare o intensă activitate revoluţionară şi unionistă, conferindu-i astfel o largă popularitate în rândul tuturor categoriilor sociale. Mihail Kogălniceanu – cel care avea să-i fie sfetnic apropiat domnitorului – exprima în mod sugestiv voinţa naţiunii române, spunând: „Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, am vroit aceia ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou“. Cei şapte ani de domnie confirmă în fapt aprecierile făcute, ei materializându-se într-o perioadă deosebit de bogată în înfăptuiri economice, sociale, culturale, politice şi militare. Reformele care au prins viaţă în timpul domniei lui Cuza-Vodă aveau să creeze premisele dezvoltării moderne a ţării. Departe de a-şi fi făcut simţite imediat efectele benefice, măsurile reformatoare fără precedent ale lui Cuza au creat numeroase nemulţumiri, în rândul anumitor categorii sociale, dând în acelaşi timp şi un important imbold opozanţilor săi politici.

 

„Să dea Dumnezeu să-i fie ţării mai bine fără mine, decât cu mine“

 

Evenimentele s-au precipitat şi, în seara zilei de 10/22 februarie, un tânăr moldovean pe nume Gheorghe Dogăraşcu a insistat să ajungă la domnitor, i-a înmânat un plic prin care îl anunţa că se unelteşte o lovitură de Palat şi a refuzat răsplata pentru fapta sa. Întrebaţi despre complot, comandantul pieţei, colonelul Zefecari, şi cel al siguranţei, colonelul G. Valentineanu, au spus domnitorului că ei nu ştiu nimic.

În noaptea care a urmat, la palatul lui C.A. Rosetti, de unde opozanţii vedeau palatul domnesc, a fost bal până la ziuă. Prefectul poliţiei a fost invitat să joace cărţi şi lăsat să câştige toată noaptea, iar Regimentul 7 de Linie, întărit cu două baterii de artilerie, s-a îndrepat spre palatul domnesc. După miezul nopţii, un grup de ofiţeri a intrat în clădirea palatului, a forţat uşa încăperii unde Cuza dormea (împreună cu amanta sa, Maria Obrenovici), silindu-l pe domnitor să accepte abdicarea. Deşi avea la îndemână două pistoale cu care ar fi putut să se apere, domnitorul nu a ripostat, semnând actul trădării sale pe spatele unuia dintre conspiratori: „Noi Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunei, depun azi 11/23 februarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenţe domneşti şi a ministerului ales de popor“. Era aşadar momentul în care strălucita carieră a domnitorului era curmată cu brutalitate. Scos din palat îmbrăcat civil, Cuza a trecut printre două rânduri de soldaţi întorşi cu spatele pentru a nu-l recunoaşte şi a fost dus apoi în casa lui Constantin Ciocârlan, un om devotat lui C.A. Rosetti şi care fusese arestat pentru un timp, în urmă cu un an şi jumătate. De aici, Cuza a adresat o scrisoare unui membru al locotenenţei domneşti, cerând să plece „cât mai curând din ţară“. Timp de două zile a fost ţinut în stare de arest la Palatul Cotroceni, apoi a fost escortat până la graniţa din zona Braşovului, de unde a adresat ultimele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să-i fie ţării mai bine fără mine decât cu mine“.

 

„Să trăiască România!“

 

În vara anului 1872, a intenţionat să se întoarcă la Ruginoasa, dar a renunţat în ultimul moment, pentru a nu da prilejul iscării unor acţiuni care să pericliteze interesele României, al cărei rege nedorit de popor era pe punctul de a abdica. Părăsit de prieteni, s-a stins departe de ţara pe care a iubit-o atât de mult, pe 15/27 mai 1873, la ora 1.30 (noaptea), la Heidelberg, în urma unei surprinzătoare boli de inimă. A fost înmormântat la Ruginoasa, iar în prezent rămăşiţele sale pământeşti se află depuse la Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi.

În loc de concluzii

Domnia lui Cuza poartă fără îndoială amprenta unei politici reformatoare excepţionale pentru acea vreme, care a indus elemente ale modernităţii în toate sectoarele vieţii interne: economic, juridic, social, administrativ, cultural şi, nu în ultimul rând, militar. Să mai spunem că domnitorul a concentrat în mâinile sale şi cele mai importante probleme de politică externă, pentru a le da girul autorităţii supreme, aducându-şi astfel o contribuţie activă la afirmarea ţării între celelalte state ale continentului european.

Col (r) Matei şi Băluţă Dumitru-Golfin


Autori

Comenteaza acum

Alte stiri

Top