Lipovul este una dintre comunele nu prea înstărite din Dolj. Motiv cât se poate de serios pentru mulţi localnici să aleagă drumul străinătăţii, în speranţa înavuţirii în scurt timp şi pentru totdeauna. Motiv, de asemenea, pentru mulţi copii să accepte, vrând-nevrând, să rămână în grija bunicilor sau a rudelor şi să-şi aline singurătatea cu telefoane rare şi vizite, de vacanţă, şi mai rare…
Cât vezi cu ochii prin Lipovu, puzderie de copii: pe uliţe, la porţi, pe maidane, în curţile sărăcăcioase. Peste tot, zeci de prichindei se bucură de ultimele raze de soare, fie bătând vreo minge frumos colorată în praful drumului, fie arătând prietenilor maşinuţe sclipitoare cum nu s-au găsit niciodată la magazinul general. Câţiva, mai năltuţi, se laudă cu celularele „ultima modă“ sau cu bicicletele strălucitoare. În ciuda prafului de care nu se feresc, aproape toţi sunt îmbrăcaţi frumos – cu haine „de firmă“, se înţelege, primite la pachetul lunar. Râd, glumesc, se iau la întrecere cu minunăţiile pe care le au sau se laudă cu cele pe care le vor primi la următorul pachet… La prima vedere, par fericiţi. Nişte copii obişnuiţi, cu o copilărie obişnuită. Dincolo de culorile vesele ale jucăriilor, însă o suferinţă nemărturisită le mijeşte sub pleoape. Şi asta, de fiecare dată când vor să plece acasă, când se duc la masă, când se apucă de lecţii, când se pregătesc de culcare sau pur şi simplu când, butonând telecomanda televizorului – „ultimul răcnet“ – aud cuvântul „mama“ sau „tata“. Pentru că atunci îşi aduc aminte de adevărata lor viaţă, dincolo de bucuriile mărunte şi colorate. Îşi amintesc că altcineva îi aşteaptă în casă, altcineva le pregăteşte mâncarea, altcineva se uită peste umărul lor să nu greşească socotelile la matematică şi altcineva le face seara patul, la culcare. Şi că toate aceste lucruri nu sunt şi nu vor fi niciodată la fel de bine făcute ca acelea pe care le fac „mama“ şi „tata“. Şi, mai mult decât orice, îşi amintesc că sunt singuri.
Prea mic ca să-şi amintească de mama
„În Italia, la muncă“. În Lipovu, formula aceasta este la fel de comună precum numele din buletin. La două-trei case, una este părăsită, „temporar“, de stăpânii ei. Mulţi soţi au plecat abia de câteva luni. Mai mulţi însă au deja ani buni de când şi-au lăsat gospodăriile în grija altora. Iar cu ele, şi copiii. Care au rămas să trăiască adevărate drame, demne, poate, de roman sau de film.
„Nu mai ştiu de când au plecat…, eram mic“, se încruntă a aducere aminte Cătălin Nicolin, de opt ani. Stă pe banca de la poartă şi se uită lung, la drum. Dar nu pentru că ar aştepta pe cineva. Cea care ar vrea el să vină acasă e prea departe şi, crede băiatul, prea ocupată. De atâta vreme nu a mai văzut-o, că a şi uitat cum arată.
„O cheamă Georgeta pe mama… Are părul lung… Dar nu am mai văzut-o de foarte mult timp, poate s-a schimbat. Nu vine niciodată acasă. Şi nici nu trimite pachete… Cred că e ocupată, munceşte mult… Mai am şi doi fraţi – sunt tot în Italia, nici pe ei nu îi mai ştiu. Iar pe tata nici nu-l cunosc, s-au căsătorit acolo şi nu l-am văzut niciodată. De el nu mi-e dor. Dar de mama…“.
De când Georgeta a plecat spre ţara făgăduinţei românilor – Italia -, Cătălin a rămas cu bunicii. Ei îl cresc, ei îi dau să mănânce, ei îl îmbracă, după cum îi lasă pensia de CAP. Cu şcoala o lasă mai moale – cum au trăit ei fără carte, poate să trăiască şi băiatul, şi-au zis. Iar dacă maică-sa nu are grijă, ei de ce să aibă?! Astfel încât Cătălin, deşi înscris în clasa a II-a, ajunge la ore când îşi aduce aminte sau când termină treburile gospodăriei, la care îşi ajută bunicii.
„Dau mâncare la animale, îl ajut pe tataie în curte, mai fac curat, mai spăl… De toate… Acum, de exemplu, mamaie şi tataie sunt la pădure, după lemne. Eu am grijă de casă, îl lipsa lor. Iar când se întorc, îi ajut la descărcat şi aşezat în magazie“, explică băiatul, ca un om mare, grijile de la opt ani.
Bunicii – părinţi de împrumut
Câteva case mai încolo, într-o curte plină doar de câini, Elena Ion trebăluieşte cu greutate, între doi ţânci care se ţin de fustele ei. Din când în când – şi destul de des – bătrâna se oţărăşte la ei. Nu mai are nici anii şi nici sănătatea care s-o facă răbdătoare. În plus, nici nu sunt copiii ei. Sunt ai băiatului plecat în Italia. Care ar face mai bine să vină să-i ia, până nu va fi prea târziu, ameninţă Elena, ajunsă la capătul puterilor.
„Murim de foame toţi trei, asta e! Cu un milion patru sute de mii pensie, cum să ţin casa, să mă ţin şi pe mine şi să-i mai cresc şi pe ei?! N-am pământ, bărbatul mi-a murit, iar eu sunt vai de capul meu de bolnavă… Ăştia sunt mici, nu ştiu… Ei cer mâncare şi jucării. De unde să le dau eu, păcatele mele, când abia mai deschid ochii dimineaţa?“.
Ţâncii se ţin mai departe de fustele ei, ascunzându-se, nevinovaţi, de aparatul de fotografiat. Râd, se înghiontesc, neştiutori, şi, deocamdată, fericiţi. Marinela are patru ani, Dumitru – trei: acum sunt prea mici pentru a şti ce înseamnă dorul, lipsa mamei, dragostea părintească. Peste un an, cel mult doi, voioşia copilăriei se va şterge de pe chipurile lor, lăsând în urmă doar tristeţe. Atunci va fi prea târziu şi pentru ei, şi pentru Elena, poate.
„Fac şi eu ce pot: iau sacu’ de făină cu cinci sute şi le coc pâine goală. Le dau cu cartofi… Mănâncă ce mănânc şi eu, n-am altceva. Mă rog în fiecare zi să vină fiu-meu să-i ia, că mă caută moartea! Şi rămân dup-aia singuri- singurei, mititeii…“.
La 13 ani, Liliana Dumitraşcu nu are nici măcar bucuria de a fi crescută de bunici. Mama ei naturală a părăsit-o când nu împlinise un an. Tatăl s-a recăsătorit, iar mai târziu, a plecat cu soţia în Italia. Fetiţa a rămas cu bunica din partea mamei adoptive. Şi la ea creşte, de şapte ani, de când Italia a devenit ţara care i-a furat şi ultimul părinte.
„O ţin de parcă ar fi a mea, chiar dacă e copilul ginerelui… Am crescut-o de la început, de când a lăsat-o mă-sa, şi fata mea l-a luat pe taică-său. Nu îmi e uşor. Mai am acasă doi nepoţi de la alţi copii… Dar nu am ce să fac… O iubesc şi am grijă cum pot de a. Poate, într-o zi, tatăl ei se va întoarce acasă şi va sta din nou cu el. Sau o va lua acolo, cu ei. Până atunci însă, o spăl, o îmbrac, o duc la şcoală. E a noastră de când am luat-o!“, spune Florica Văcuţ, bunica „adoptivă“ a Lilianei.
Singura speranţă: să plece şi ei
Ionuţ şi Daniel Staicu – unul de nouă, celălalt de 13 ani – sunt în aceeaşi situaţie: sătui de viaţa plină de lipsuri din Lipovu, părinţii au luat drumul Italiei. Mai mari decât alţi vecini ai lor, băieţii resimt acut dorul de părinţi. Poate şi pentru că aceştia au plecat relativ de curând.
„Tata a plecat de doi ani. Mami abia de două luni, când i-a găsit tata de lucru… Ne lipsesc foarte mult, nu am avut timp să ne obişnuim. Ni se întâmplă câteodată, dimineaţa, să ni se pară că o auzim pe mama prin casă…“, îşi mărturisesc fraţii, aproape ruşinaţi, slăbiciunea.
Suferinţa copiilor este amplificată şi de faptul că plecarea mamei a dus la o serie de schimbări în viaţa lor, nu tocmai plăcute.
„Când a plecat, mami ne-a dus la o soră de-a lui tati, la Craiova“, povesteşte cel mare, Daniel. „Credea că o să fie bine, ne făcuserăm transferul la o şcoală, eram la oraş. Dar nu am rezistat decât două luni… Mătuşa zicea mereu că tati nu i-a trimis destui bani şi că nu poate să ne ţină. Ne-am întors şi acum stăm la mătuşa cealaltă. Casa noastră e închisă, ne mai ducem din când în când, să vedem dacă e totul bine… Pentru că ne făcuserăm transferul la Craiova, acum, că ne-am întors la Lipovu, nu ne mai ducem la şcoală. Şi eram amândoi premianţi: am luat numai premiul întâi, în toate clasele“, zâmbeşte, cu tristeţe, Daniel.
În ciuda tuturor problemelor care le-au bulversat întreaga viaţă, fraţii Staicu se pot totuşi considera mai fericiţi decât alţi copii din comună: chiar dacă nu le sunt aproape, părinţii îi sună aproape în fiecare zi. La două, trei săptămâni, le trimit pachete cu haine şi jucării. Şi, mai mult decât orice, de fiecare dată primesc asigurarea că, în curând, vor fi cu toţii din nou împreună.
„Ne-au promis că de Crăciun o să fim şi noi acolo, la Ancona. Mai au câte ceva de rezolvat, dar ne vor lua definitiv cu ei. O să ne ducem la şcoala de acolo, o să stăm cu ei… E singurul lucru la care ne gândim şi care ne ajută să suportăm mai uşor dorul de părinţi“, se încurajează din priviri băieţii.
