16.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024

Localuri de ieri

Cârciumile, localurile de ieri păstrează amintiri frumoase, cu iz de carne friptă, stropită cu vinuri alese.

La început au fost „bacalurile“, locurile din care oamenii oraşului cumpărau tot ce-şi doreau, pregătirea şi consumarea acestor bunătăţi făcându-se, mai ales, „în casă“, de bucătari specialişti sau de gospodina casei. Mai târziu, prin 1874, avea să apară, cu încuviinţarea primarului Craiovei de la acea vreme, Barbu Bălcescu, „grădiniţele“, de fapt terase, în care se puteau consuma în voie bucate alese şi băuturi „în public“. Mai apoi au apărut hanurile şi cârciumile, în majoritatea mahalalelor Craiovei, Brazdă, Berendei, Belivacă.

 

Fiecare loc cu oamenii şi povestea lui

 

Aici se petrecea, se bea, se mânca. Se depănau amintiri. Fiecare loc se bucura de un renume, fie pentru calitatea vinurilor, aşa cum era cârciuma lui Ilie Dobrişanu, de pe strada Buzeşti, fie prin felul în care patronul îşi servea clienţii. După 1930 are loc o explozie a fenomenului, cârciumile încep să răsară precum ciupercile după ploaie. Astăzi au rămas în urmă doar poveştile lor, amintirile unor oameni ai locului care încearcă să le împărtăşească şi altora. O fac în stilul caracteristic Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu, în „Craiova, mon amour“: „La intersecţia străzilor Elena Doamna şi Ghica Vodă erau nu mai puţin de patru prăvălii: măcelăria lui Mocoroţu, băcănia lui Gustav Goldsmith (ulei, zahăr, petrol lampant, mălai, făină, dar şi scumbrii, fructe şi mirodenii orientale), cârciuma lui Grigore (căruia, din pricina «figurii», i se zicea „Şoricel“; foarte concesiv, acesta consemna pe o placă de marmură numele datornicilor de la Brătăşeanu, «executându-i» în ziua salariului!) şi cârciuma lui Barbescu (un cârciumar scund, îndesat şi cu o roşeaţă nefirească în obraji). Cârciuma, cu câteva mese din stejar, avea în permanenţă, pe tejghea, «murături asortate», aşezate savant în borcane pântecoase (murături preparate după reţetele „dichisite“ ale soţiei patronului). Murăturile făceau deliciul consumatorilor – mahalagiii ce locuiau în vecinătate.

 

Reclama, sufletul comerţului

 

De cum intrai în magazin, privirea îţi era atrasă de două „litouri“ (desen sau tablou litografiat – n.r.) viu colorate. Primul, deasupra tejghelei, înfăţişa faţada cârciumei, ocolită de un individ. Legenda, scrisă cu litere de-o şchiopă, grăia: «Cui îi dai pe datorie nu-l mai prinzi în prăvălie». Al doilea litou înfăţişa un interior de cârciumă, populată de oameni veseli. Mesenii priveau pofticioşi spre o tavă purtată de un chelner, pe care trona o gâscă scoasă din cuptor. Litoul conţinea şi un îndemn: «Decât o viaţă tristă şi un trai de chin/ Mai bine o gâscă friptă şi o vadră de vin».

Localuri erau multe, care de care mai de soi. Clienţii trebuia atraşi într-un fel, aşa că deseori prin ziarele vremii se puteau citi anunţuri cu litere de-o şchiopă sau cu caractere mari, în funcţie de starea cârciumarului: «Berăria Victoria», Petrică Mateescu, strada Justiţiei nr. 48 singurul local de distracţie. Teatrul familiar, cu numere noi şi variate, orchestră clasică şi „jazz-band“. Se servesc renumitele vinuri Ştirbei, Oromolu, Ocneanu, precum şi delicioasa Bere Luther. De asemenea, un grătar special stă la dispoziţia publicului, «totdeauna promt servit». Nu se glumea. Lucrurile erau cât se poate de serioase. Nu te puteai juca cu încrederea clientului. Lucrurile chiar aşa se derulau la Berăria Victoria. „Seara, localul şi grădina de vară (aşa cum este, cu o aproximaţie mult îngăduitoare, astăzi, firma „Roata“), mesele aranjate sclipind de curăţenie în lumina becurilor electrice atârnând în ghirlande sclipitoare, primea alţi clienţi: lumea celor care veneau să se distreze. Două grătare „cuprinzătoare“, străjuite de grataragii, care băteau cleştii din platband de podul palmei, ungeau grătarele cu seu de oaie, apoi aşterneau fleicile şi mititeii. În frapierele pregătite cu gheaţă tronau sifoanele, în aşteptarea comenzilor de vin. Îşi făceau apariţia şi „artiştii“: cupletişti, scamatori, balerine, cântăreţi şi nelipsitul Tase Tălpăşeanu, cu ale sale povestiri hazlii irezistibile, cu întâmplări din viaţa Coanei Manda şi a altor mahalagii. Artiştii evoluau pe o estradă instalată pe butoaie de bere. În stânga şi în dreapta, cele două orchestre fie acompaniau pe artişti, fie cântau în pauza dintre numere… Chefurile se prelungeau până dimineaţa“, descriu atmosfera acelor vremuri Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu.

 

Din atmosfera parcurilor pariziene

 

Localurile se întreceau în oferte, fiecare încercând să atragă câţi mai mulţi clienţi în clădirea care le găzduia micuţa afacere. Nimeni însă nu putea rivaliza cu localurile din Parcul „Romanescu“. Totul aici căpăta alte dimensiuni. La acea vreme aleile nu erau asfaltate, parcul însă cucerea prin frumuseţe. Era ocrotit de turci liliputani, călare pe ponei, care nu îngăduiau nimănui să se atingă de un fir de iarbă. Ceva din atmosfera pariziană se simţea aici, sistemul de iluminare era o copie fidelă a celor de pe marile bulevarde din capitala Franţei, aşa că nimeni nu se putea abţine ca la ceas de seară să nu danseze în ritmul fanfarelor, ca-n marile parcuri vieneze sau pariziene. „Când, vara, birjele, iar iarna, săniile trase de cai frumoşi de nespus aduceau în parc vizitatorii, fiinţau în acel loc de promenadă şi de recreere, renumit nu numai în ţară, trei localuri ce-şi câştigaseră o faimă nedezminţită. Era, mai întâi, terasa restaurant «Debarcader», situată pe marginea lacului; Terasa «Florilor», din localul învecinat pavilionului de muzică, apoi, peste lac, Terasa «Trocadero» (astăzi „Ciobănaşul“, local de necomparat cu cel de altădată!). Berea Luther şi Bragadiru, aduse în butoiaşe de stejar, vinuri din cele mai rafinate şi nelipsitele grătare chemau clienţii să petreacă în acest cadru natural fără pereche.

 

În ritmuri de fanfară

 

La «Debarcader» se ţinea seama şi de clienţii copii, cărora, dimineaţa, li se servea lapte bătut la pahar, gros şi hrănitor, cu cornuri speciale, cu chimion, aduse de la franzelăria celebrului Salzer. Luminat feeric, seara, parcul devenea un loc de petrecere de neegalat. La Terasa «Florilor» cântau până târziu fanfarele militare, se dansa ca în marile parcuri vieneze sau pariziene“, se relatează în „Craiova, mon amour“. Astăzi, alte localuri le-au luat locul. Rămân să vorbească despre existenţa lor relatările celor care au gustat din bucatele alese şi care au auzit sau participat la petrecerile din ceas de seară.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

1 COMENTARIU