Este un mestesug de demult – admirat astazi mai mult prin muzee, expozitii, târguri. Putini sunt cei care il mai practica si acestora li se spune artisti populari atunci când sunt chemati la vreo emisiune TV ori la vreo manifestare locala. Tesatorii de covoare si scoarte lucreaza la comanda pentru cei care stiu sa-i aprecieze: francezi, belgieni, canadieni, nemti, chinezi.
Mama a tesut, bunica la fel. Pentru Rodica Cracana din Costesti-Vâlcea nu a fost deci deloc greu sa fure mestesugul, si asta chiar de timpuriu.
„Am trait in casa cu razboiul, nici nu puteam dormi fara bocanitul brâhlei in urechi“, zâmbeste Rodica, miscând degetele neincetat pe urzeala complicata. „Iscodeam cu ochii la bunica, sa invat cum se face. La zece ani am prins curaj. Cum iesea mamaia afara la pasari, eu ii luam locul. Nu stiam prea bine, dar mergeam pâna mi se rupea un fir, stricam rostul si se incurca totul. Atunci trebuia sa fug sa ma ascund, sa nu ma prinda. Niciodata nu recunosteam ca am gresit, imi era rusine. Pâna la urma, am invatat, zic eu, chiar mai bine decât ea!“.
Prima lucrare terminata – macatul rosu cu ita pe natra – o are si acum pe pat, pastrata cu grija, sa nu se toace ori sa-si piarda culoarea. Si de atunci n-a mai lasat nicicând tesutul.
„Am facut scoala de tesatorie la Iasi, dar acolo lucram la razboi mecanic, pe pânza, doc si matase“, isi povesteste Rodica tineretea, la doua-trei secunde batând lâna cu brâhla, s-o aseze. „Eu nu faceam mai nimic, avea grija masina. Am terminat acolo si m-am intors acasa, sa lucrez la fabrica din Horezu. Intr-o zi am renuntat si m-am apucat sa tes singura, acasa“.
La scurta vreme, Rodica s-a maritat si a trebuit sa plece in casa la soacra. Un an, doi, trei s-a mintit cum a putut: ba cu acul si ata, ba cu treburile gospodaresti, doar-doar o scapa de dorul tesutului. Când a vazut insa ca nu era chip, ca nimic parca nu i se mai indemâna, Rodica si-a adus zestrea acasa. „Mi-am luat razboiul de la mama, pe care mi-l promisese când m-am maritat. L-am adus la barbat si m-am apucat serios de treaba“.
Francezii au platit-o cu 20 de milioane
Schimba tevile cu ata, trage speteaza sa ridice itele de pe natra, baga firul nou, de alta culoare, cum cere modelul. De sub mâinile vrednice, scoarta se lungeste vazând cu ochii, ca la fabrica. Femeia nu se plictiseste deloc si reia jocul firelor. Nici nu le mai vede: le simte cu degetele si cu sufletul pe care si l-a inchinat pentru totdeauna mestesugului stramosesc. De la cinci dimineata, de când se asaza la razboi, si pâna noaptea târziu, Rodica nu face pauze, decât cel mult pentru treburile gospodaresti. Munca e migaloasa, iar timp nu e de pierdut, câta vreme din meseria asta trebuie sa traiasca o familie intreaga. Dar nu are de ce sa-i para rau: de 20 de ani, Rodica din Costesti nu mai tine minte câte scoarte a tesut si la câte expozitii a fost invitata. Muzeul Satului de la Sibiu, cel de la Bucuresti, târgurile din Horezu, Vâlcea, manifestari culturale si folclorice… Ba chiar si la televizor au dat-o de vreo trei-patru ori.
„Artist popular, asa mi se zicea pe unde ma duceam. Dar nimic mai mult. Drumul mi-l plateam singura, cazarea la fel. Nu m-am plâns insa, pentru ca macar aveam ocazia sa fiu cunoscuta, iar scoartele mele sa fie vazute de oamenii interesati“.
Asa s-a intâmplat acum vreo câtiva ani, când niste francezi i-au dat de urma, dupa o expozitie. Era un grup folcloric, care avea nevoie de costume dintr-o tesatura de lâna lucrata manual – atât i-au spus in scrisoarea trimisa la Costesti, la care au alaturat si o fotografie explicativa. Rodica a priceput imediat despre ce era vorba. A cumparat lâna de la ciobani, a spalat-o singura si tot asa a vopsit-o: cu foi de ceapa, frunze de tei, ghioci de nuci verzi si zat de cafea. „Totul natural, ca asta apreciaza strainii!“, spune femeia, netezind tesatura cu palma. A lucrat intâi o bucata de proba, pe care a pus-o cu mâna ei la posta din centru. In câteva zile a si primit raspunsul din Franta, laolalta cu banii pentru lucrare: vreo douazeci de milioane, pentru 70 de metri de stofa groasa de lâna buna!
Fiica ii mosteneste talentul
Au urmat belgienii, germanii, canadienii, chiar si chinezii. Pe unde mergea, Rodica si scoartele ei nu treceau neobservate. Si de fiecare data se intorcea acasa cu marfa vânduta, ba pe deasupra si cu niste comenzi care sa-i tina de urât inca o iarna.
„Platesc bine, mai bine decât românii care vin la târguri si se tocmesc la pret. Strainii apreciaza altfel munca manuala, rabdarea si talentul celui care lucreaza. Iar scoartele oltenesti le-au luat parca mintile! Cumpara mereu, oriunde le gasesc. Asa am reusit sa supravietuiesc pâna acum. Nu sunt bogata, dar reusesc sa le ofer celor din familie niste conditii. Atât am putut pâna acum. Poate, pe viitor, lucrurile se vor mai schimba“.
Un atelier unde sa-si mute razboiul din dormitor, cu destul spatiu in care sa-si expuna scoartele si macaturile, si participarea la cât mai multe expozitii nu sunt niste pretentii prea mari pentru un artist talentat. Pâna acum nu a reusit sa-si realizeze visul. De când nu mai este insa singura din familie care sa duca greul tesutului, are totusi mai multe sperante de viitor.
„Ramona, fiica mea, a invatat sa teasa de la mine. In urma cu doi ani a câstigat premiul intâi la Festivalul Creatiei Populare de la Creteni. Acum, ca lucram impreuna, poate vom realiza mai multe. Eu zic ca suntem doar la inceput de drum. Cu integrarea asta, scoartele oltenesti facute la Costesti vor fi tot mai cunoscute!“.
