Pe 15 ianuarie se implinesc 157 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, cel numit „poet national si universal“, „scriitorul total al literaturii românesti“, „poetul nepereche“, „geniul tutelar al culturii neamului“, „fauritorul limbii literare“, „luceafarul culturii românesti“ etc. Desi a trecut atâta vreme, Eminescu este contemporan cu noi. Nimeni nu poate pune la indoiala spiritul sau universal, insa, paradoxal, foarte putini români, chiar profesori, fie si universitari, i-au citit opera in integralitatea ei. Inca nu exista nici un eminescolog ori critic literar care sa stie unde au disparut o parte din manuscrisele genialului intelectual. O buna parte dintre ele au pierit din lada pe care o purta cu el, fara ca nimeni dintre traitorii de azi sa stie cât de valoroase au fost sau ce anume contineau. Si aceasta, in contextul in care Eminescu nu si-a publicat niciodata opera, intrucât a considerat-o intotdeauna nedesavârsita.
In timpul vietii, Titu Maiorescu i-a publicat un volum de poezii, pe care Eminescu nu l-a considerat nici pe departe perfect. Se stie ca Eminescu era un perfectionist in poezie, multe dintre versurile sau poemele sale suferind zeci si zeci de forme. Cu toate acestea, intre anii 1883-1911, Titu Maiorescu i-a publicat lui Eminescu nu mai putin de unsprezece editii ale volumului „Poesii“, ceea ce a dus la consacrarea definitiva a ilustrului poet. Probabil ca nimeni nu ar fi ajuns vreodata la adevarata cunoastere a poeziilor lui daca Perpessicius nu s-ar fi incumetat sa inceapa sa-i descifreze si sa-i tipareasca o parte din manuscrise.
Cum bine se stie, Eminescu nu a dus lipsa de epigoni. De dusmani, nu mai vorbim. A avut un singur prieten adevarat. Pe Ion Creanga. Unicul prieten cu care a vorbit, a râs si a hoinarit. Poate, de aceea, Dumnezeu i-a chemat in acelasi an, 1889.
Eminescu a fost inclusiv prozator, dramaturg, traducator si, probabil, cel mai incomod jurnalist din toate timpurile. Scormonind arhivele, câte au mai ramas, este greu sa realizezi daca Titu Maiorescu l-a iubit cu adevarat, iar dorinta acerba – a unor personalitati contemporane marelui poet – de a-l elimina fizic, nu mai este supozitie, ci o certitudine. Otravirea lenta cu supradoze de mercur prin diverse spitale continua sa ramâna un secret care nu stim cui ii mai foloseste.
Cu toate acestea, elevii si parintii lor n-au cum sa uite comentariile invatate pe de rost, un fel de automatisme de receptare care tradeaza destinul unui poet condamnat sa ramâna neinteles. Câti dintre profesori argumenteaza de ce Eminescu este un poet atât de mare? Metodele de predare in scolile românesti inca mai tradeaza acea aura festivista in care l-au pus comunistii. Din nefericire, acest lucru se intâmpla inclusiv in universitati, „otrava“ ajungând chiar in multe reviste literare de provincie si nu numai. Insa, indiferent de situatie, Eminescu nu va putea fi ucis niciodata!
