Sapte suflete din Dranic, sat Foisor, lupta zi de zi cu saracia. Nu insa cu disperare si nici cu teama: pentru ca au stiut sa-si aleaga arme redutabile – munca si invatatura!
Din trei camere câte au, bune sunt … una jumate. Restul, prapad. Mostenita de la parinti si acestia de la bunici, casa Stancilor din Dranic sa tot aiba vreo suta de ani. Fiecare generatie a reparat-o la timpul ei cum a putut, izbutind s-o tina astfel pe picioare pâna in anii din urma. Numai astia mai tineri – Marcel si nevasta-sa, Claudia – n-au batut un singur cui de când au ajuns stapâni. Nu din rea-vointa, zic ei, ca pâna acum nu i-a aratat nimeni din sat cu degetul de lenesi. Ba chiar unii – aceia la care Stancii muncesc cu ziua ori de câte ori ii cheama – ar putea baga mâna-n foc pentru harnicia lor. Numai Claudia, cât e ea de femeie, firava si obosita, munceste cât doi barbati la un loc. Cum rasare ziua, e in picioare. Se spala pe ochi zdravan si incepe treaba: da de mâncare la pasari – repede, ca n-are multe, doar o curca si trei gaini, ce-a mai ramas dupa ce a dat boala in orataniile satului. Trezeste copiii, ii imbraca, le pune sa manânce si ii trimite pe toti cinci la scoala. Dupa aia, ea si Marcel pun rânduiala in casa si, fie cu coasa, fie cu sapa in spinare, pleaca la omul care i-a chemat la munca. Prasit la porumb, legat de vie, cules, carat sacii la moara, de la nimic nu se dau inapoi Stancii. Rupti de oboseala, nadusiti, cu sudoarea naclaindu-le fruntile incinse, cei doi soti nu stau o clipa. Pai cum altfel sa traiasca? Dintr-un ajutor social si saizeci de ari de pamânt in care au ingramadit tot ce au putut se satura sapte guri? Ei doi mai rabda, ca sunt oameni in toata firea si s-au invatat cu foamea. Dar ce se fac cu copiii, sunt inca mici, merg la scoala, au nevoie de puteri. Mai ales ca de cele mai multe ori, cum termina lectiile, pun si ei osul la treaba, cot la cot cu parintii. Pentru ei deci se caznesc Marcel si Claudia, pentru ei se spetesc din zori si pâna-n noapte, fie ploaie, fie ger naprasnic, fie fierbinteala. Sa-i creasca asa cum n-au fost ei, sa-i ajute sa invete carte, sa faca oameni din ei, asa cum n-au avut ei norocul…
Scoala are prioritate
Pe la jumatea zilei, tocmai când foamea le biruie burtile slabite, vin si copiii sa-i ajute. Acum, ca au inceput scoala, nu mai stau zi-lumina. Si nici nu vin toti, de fiecare data. Baietii, Adrian si Liviu, da, ei sunt cei mai mari. Intrati acum in primul an de liceu, au timp destul si de munca. Numai atunci când or incepe cu fetele s-o mai rareasca, poate. Dar, deh, sunt baieti, fetele trebuie sa le placa, asa cum trebuie sa se si insoare intr-o zi. Pâna acum n-au lipsit insa nici o zi, contribuind amândoi la bunastarea firava a familiei. Ramona se duce si ea la munca. Are doar 13 ani, dar e naltuta si buna la carat ca un catâr. Acum trei zile, de pilda, numai ea a incarcat cinci masini si trei remorci cu porumb. Si era zi de scoala, nu cum a fost in vacanta, când muncea de doua ori mai mult! Acum, dupa cinci-sase ore de lectii si opintit in saci pâna noaptea târziu, abia putea sa mai mearga, saracuta. Dar banii si i-a luat, fireste, ca fiecare. Iar a doua zi, fara urma de oboseala, s-a dus direct la magazinul din comuna si si-a luat caietele pe doua luni! Cu asa câstig, e de inteles de ce se duce cu ziua prin sat, oricând e rost de treaba… Numai cele mici nu prea tin ele rândul. Nu ca n-ar vrea! Dar Andreea, la zece ani, e o mâna de om: n-are mai mult de douazeci de kile. Nici pe ea nu se poate duce bine pe picioare, da’ sa mai care si-un sac! Asa ca fata ramâne intotdeauna acasa, sa aiba grija de gospodarie. Mai matura batatura, mai pune o oala de ciorba pe foc, mai spala niste rufe. Iar de mezina – Loredana – nici nu poate fi vorba sa mearga la munca: ea e premianta! Abia a terminat clasa intâi si i s-a dus vestea in sat de desteapta. Scolarita ramâne deci si ea acasa, sfortându-se cu treburile ei, la fel de grele: cititul si socotitul.
Spre seara, când satul aluneca in somn fara vise, Stancii din Dranic se-aduna in casa lor prapadita, unde numai o camera jumate le-au mai ramas bune de stat. Obositi, infometati, topiti de arsita sau inghetati bocna, parinti si copii abia-si mai simt trupurile sfârtecate de munci. Si totusi, mai au puterea de a se aduna in jurul mesei, impartindu-si unii altora, bucurosi de intâlnire, bucatele sarace. Si merg apoi sa se odihneasca, toti laolalta, intr-un pat, asezati de-a latul, pentru o alta zi. Fericita.
