S-a nascut infirma. Handicap congenital la ambele picioare. In zece ani a suportat patru operatii, in urma carora astazi reuseste sa ajunga la scoala intr-o ora. Mai are nevoie insa de doua interventii. Abia dupa aceea ar putea sa alerge, sa se joace, alaturi de copiii de vârsta ei.
Stateau la poarta. Fata, de vreo zece anisori, asezata cuminte pe bancuta de lemn. Pustiul de lânga ea – mai mic cu vreo patru ani – agitându-se in nestire, doar-doar i-o atrage atentia sora-sii. Fara astâmpar, se catara mereu ba pe-o parte, ba pe alta, miscându-si mâinile in gesturi largi, scalâmbaindu-si trupusorul firav in fel si chip.
In rastimpuri, tragea cu coada ochiului la fata, sa vada daca are efect. In zadar. Rezemata cu spatele de gardul mâncat de vreme, copila parca nici nu-l vedea. Nemiscata, ai fi zis ca nu respira. Singura privirea i se muta apatic, pe urma gândului. Trist. Asa cum era intreaga ei viata – mica, dar chinuita ca aceea a unui batrân plictisit de ani.
Inca doua operatii ar salva-o
„De când ma stiu, ma dor genunchii“. Asezata cu picioarele strânse sub bancuta, sa nu le lase la vedere, Alexandra isi incepe povestea. „Asa m-am nascut. Handicap congenital scrie in fisa medicala. Adica nu pot sa merg drept, am picioarele indoite, ligamentele sunt prea scurte… Cam asta am inteles din ce mi-a zis mama. Adica nu pot sa merg ca toata lumea“. Incearca un zâmbet. Chipul ei blând, incadrat de boarea parului auriu, pare o icoana a suferintei. Oricât s-ar stradui, copila n-are zâmbet. Probabil n-a avut niciodata.
„Am fost prin spitale mereu. Patru operatii am facut“. Se misca anevoie, lasând sa i se vada gambele. Cicatricele lungi si albicioase ii strapung pielea de la calcâi pâna deasupra gleznei.
„Ziceau doctorii ca asa imi intind ligamentele… Dupa fiecare operatie, am reusit sa merg tot mai bine. Insa tot trebuie sa mai fac doua sau trei. Dar cum mama si tata sunt saraci, nu lucreaza, nu avem cum sa mai mergem la spital. Oricum, ceva-ceva tot m-am vindecat… Fac doar o ora pâna la scoala acum… E drept ca numai vara. Iarna e ceva mai greu prin zapada“.
Eleva in clasa a patra la scoala din Panaghia, comuna Calopar, Alexandra Covrig nu a lipsit o zi de la ore. Prin ploi torentiale ori nameti cât ea de mari, fetita a reusit sa ajunga intotdeauna la scoala. Un kilometru – atât este distanta pe care o are de parcurs copila in fiecare dimineata, de trei ani si mai bine. Constiincioasa, neclintita in convingerea ca mai importanta decât boala este invatatura, Alexandra si-a stabilit programul inca din primele zile de scolarita.
Premianta fara prieteni
Vara, se trezeste la sase si jumatate, iarna la sase. Isi pregateste ghiozdanul, hainele si micul dejun in ritmul lent pe care i-l permit picioarele bolnave. Apoi, cu o diferenta de jumatate de ora, pleaca la scoala. Singura, pe jos, arareori ajutata de câte vreun carutas pornit cu noaptea in cap la munca. Mai mult de douazeci de metri nu poate niciodata sa mearga. Atunci se opreste sa-si traga sufletul si sa-si odihneasca genunchii. S-ar aseza, dar stie ca singura nu s-ar putea ridica defel. Asa ca sta câteva minute acolo, in marginea drumului, abia inghitindu-si lacrimile. Isi aduce insa aminte de scoala. Si porneste din nou.
„Daca nu ar fi cartea, nu stiu ce m-as face“, isi destainuie Alexandra singura mângâiere sufleteasca. „Imi place mult la scoala, imi place sa invat, sa citesc. Atunci mai uit de durere“.
Pentru ca nu are prieteni – colegii au evitat-o intotdeauna pentru „ciudatenia“ ei – copila si-a gasit consolarea in carti. Desigur ca au aparut si recompensele pentru eforturile ei.
„Am luat numai premiul intâi pâna acum! Si nu vreau sa ma las. Trebuie sa ma duc la liceu si apoi la facultate. Vreau sa ajung cineva important. Mi-ar placea sa fiu si cântareata, pentru ca am voce si stiu o gramada de cântece, dar nu cred ca as putea… Cu picioarele mele…“.
Chircita pe bancuta de la poarta, Alexandra masoara drumul. Alaturi, pustiul isi face de lucru cu papucul de cauciuc. Ar vrea sa faca multe in viata, isi spune fata, nebagându-l in seama, amintindu-si orele lungi in care singura prietena ii e visarea. Atunci, numai atunci se simte un copil normal, sanatos, lipsit de griji, cu un viitor frumos, plin de realizari. Atunci e fericita.
