14.5 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalTinerete ucisa de boala

Tinerete ucisa de boala

La vârsta la care ar trebui sa-si legene pruncii, Paula Coravu din Simian este la fel de neputincioasa ca un copil. Si asa a fost intotdeauna, din ziua in care s-a nascut.


Nu iese la poarta decât pe furis, sa n-o vada copiii. Isi bat joc de ea mereu, fara mila. Asa ca prefera sa mearga ori dimineata devreme, când nu s-a trezit nimeni si e pustiu satul, ori spre amiaza, când toata lumea se odihneste. Nici in sat nu pleaca, nici la magazin, nici la discoteca. Nu poate. Are 27 de ani, ar trebui sa iasa in lume, sa piarda vremea cu prietene, sa stea la taclale despre haine si muzica, sa cunoasca un baiat. Dar Paula nu poate. Este bolnava.


Ani de sperante si suferinta


Dispareza brahiala, paraplegie spastica, sindrom piramido-extrapiramidal bilateral. Cu toate necazurile astea s-a pricopsit Paula Coravu inca de la nastere. Maica-sa, Ana, taranca sanatoasa si zdravana din Simian, nici nu a banuit ce viata o va astepta pe copila atât de mult dorita. Avusese sarcina usoara – a doua – iar baiatul care se nascuse cu un an inainte plesnea de sanatate. Când a tinut-o prima data in brate pe fetita, a simtit parca in inima o sageata: ceva nu era cum trebuie, ceva se intâmpla cu pruncul ei si al lui Florica. A sperat insa din tot sufletul ca era doar o parere – emotiile si grija fireasca ale unei mame. Dar nu a fost asa… In primele saptamâni, femeia nu si-a pierdut copilul din ochi. I-a urmarit toate gesturile, miscarile, toate scâncetele. Incet, incet si-a dat seama.


„Nici nu putea sa se miste cum trebuie, nu intorcea capul, nu putea. Iar mai târziu, când a mai crescut, nu reusea sa si-l tina deloc. Nici sa stea in fundulet, nici sa faca primii pasi. Era handicapata!“, povesteste Ana primele luni de chin.


Au inceput apoi drumurile la spital. Timp de patru, cinci ani, Paula le-a luat la rând pe toate. Iar atunci când nu mai aveau treburi acasa, Ana si Florica o duceau la Techirghiol. Leacuri babesti, slujbe la biserica, pe toate le-au incercat Coravii. Degeaba. Fetita nu dadea nici un semn de insanatosire.


„Asa e rostul pe lumea asta…!“


Abia pe la 12 ani a plecat in picioare. E drept ca tinuta mai mult in brate sau ajutata de cârjele pe care le primise cadou de la o asistenta, prietena de familie. Dar mai mult de atât, Paula nu era in stare. O vreme a avut si un carucior, in care o cara maica-sa pe ulita, sa mai vada lumea. Crezând ca-i face bine, câteodata o lasa o ora sau doua cu copiii pe maidan. Abia târziu a smuls femeia, printre lacrimi, adevarul de la Paula: isi bateau joc de ea, ii impingeau caruciorul pe vale si o lasau sa se rostogoleasca pâna o oprea vreun bustean pus de-a curmezisul. Faceau hora in jurul ei si o strigau in fel si chip. Iar cei mai rai ii luau caruciorul si o obligau sa se târasca pe brânci, prin maracini si noroi. De-atunci Ana n-a mai lasat-o in sat. O scotea doar la poarta – numai cu cârjele, dupa ce s-a rupt caruciorul – si o supraveghea tot timpul. In rest, o tinea in casa si in curte, acolo unde nu putea s-o raneasca nimeni.


„Când e vreme frumoasa, ii place sa stea in mijlocul curtii, sa vada ce e in jur. Iar când arde prea tare soarele, ca acum, sau iarna, când e prea frig, sta in camera. E innebunita dupa filmele de dragoste, asa ca de vreo doi ani, din economii si imprumuturi, am reusit sa-i luam un televizor. E stapâna pe el! Dar cel mai mult ii place sa asculte muzica – i-a luat taica-sau un casetofon si il pune sa cânte toata ziua!“. Ana isi priveste copila cu dragoste nesfârsita. Oricât s-ar stradui insa, nu-si poate stapâni sentimentul de mila pe care chinurile fetei i-l provoaca zi de zi, clipa de clipa. Stie ca a incercat tot ce a fost omeneste posibil. I-au spus doctorii ca ar putea-o opera, ca ar avea mari sanse sa i se imbunatateasca starea, dar o interventie chirurgicala in strainatate era peste puterile lor! Asa ca Ana, Florica si ceilalti doi baieti ai lor incearca de ani buni sa accepte realitatea. „E femeie acum. Ar trebui sa aiba barbat, sa aiba copii, sa stea la casa ei… Pentru ca asa e rostul pe lumea asta! Dar Paula mea n-o sa aiba niciodata asta, niciodata!“.


In mijlocul curtii, cu cârjele sprijinite de scaunul pe care sta, Paula Coravu se bucura de soarele lui august. E imbracata frumos, asa cum ii place intotdeauna sa se poarte. De undeva din casa casetofonul zbârnâie o sârba vesela. Fata sta nemiscata, zâmbind in ritmul muzicii. Ii place, asa cum ii place si soarele care-i mângâie trupul chinuit. Curând, se va stinge si acesta, ca si cel de anul trecut, ca si cel de acum zece sau 27 de ani. Pentru ea, august nu a fost niciodata altfel. Si poate nici n-o sa fie.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

1 COMENTARIU