Se agitau toti sapte, ingrijorati. Gina, mai ales, se suparase rau de ultima nazbâtie a copiilor.
„Se taiara astea mici intr-un ciob. Fura la joaca pe la ai lu’ Trasca si ce facura acolo nu stiu, da’ venira cu sângele curgând siroaie. Le pusei niste tuica, n-avusei altceva!“. Le fulgera pe fete cu privirea, chinuindu-se sa se arate furioasa, sa le inspaimânte nitel.
„Or fi ei in vacanta, inteleg si eu ca vor sa se joace, sa se distreze, da’ asa, cu taieturi? Pai, nu-mi vad capul de grija lor. Nu pot sa-i las nesupravegheati deloc, nu stii când trece o caruta, o masina si da peste ei!… Sa dea mama dracu’ sa nu stati cuminti de-acum inainte, auziti, ma?!“, se intoarse iar spre ei, incruntata. Dura o clipa doar. Ii fu suficient sa-i vada privind spasiti in pamânt si se inmuie. Zâmbi. La inceput pe furis, pe urma din tot sufletul. Si ii lua pe rând, pe toti sase, la pupat. Lipsea Diana, cea mare – plecase la bunici de doua zile. Si Fanel de o saptamâna luase drumul Italiei.
Pentru copii, orice sacrificiu
Era a doua oara când o lasa pe Gina singura cu copiii. Tot in Italia plecase si atunci. Nu a stat mult – trei luni, dar suficient cât sa aduca niste banuti.
„Am putut sa acoperim casa, sa nu ne mai ploua in ea, am pus curentu’ electric si am luat un televizor pentru copii. Atât, mai mult nu am avut cum. Dar acum sper sa stea mai mult. L-a chemat un cumnat sa munceasca in constructii. Se câstiga bine, zicea. Un an, doi, stiu eu… E hotarât sa nu se intoarca pâna nu pune bani seriosi deoparte. Poate luam alta casa, pentru ca aici nu se mai pot face prea multe. Copiii au nevoie si ei de o multime de lucruri. Sunt mari acum, câtiva merg la scoala, vreau sa-i dau la liceu… Trebuie sa ne mearga si noua bine, destul cât ne-am chinuit“, zise Gina, privindu-si cu drag si speranta odraslele. Pentru ea si Fanel nu-si mai dorea cine stie ce, dar pentru cei sapte copii ai lor trebuia sa munceasca, sa le asigure un viitor.
S-a maritat de tânara, la 21 de ani. Lucra atunci la o fabrica de mobila de la Târgu Jiu, când l-a cunoscut pe Fanel Filimon. S-au casatorit si s-au mutat la Mârsani, la socri. Dupa cinci ani, a trebuit sa vina la Macesu – maica-sa se imbolnavise de cancer. A vegheat-o pâna a inchis ochii. La doi ani, s-a stins si tatal Ginei. Desi nu mai avea rude care sa o tina aici, femeia a ramas cu barbat si copii in Macesu. Cu putinii bani pe care ii aveau, au cumparat cea mai prapadita casa in comuna. Din ajutorul social, din muncile cu ziua in sat, sperau s-o duca totusi la capat.
„Dar nu e usor deloc. Ziua de lucru e 100.000 de lei – când gasesti unde sa muncesti. Ce sa faci mai intâi cu banii astia?! In curte nu avem mare lucru, sa stim sa putem trai: gainile mi-au murit anul trecut, altceva nu avem. Italia a ramas ultima speranta. Am auzit ca au plecat si altii si s-au intors cu avere. Acum o duc bine…“.
