Cincizeci de maicute traiesc la Manastirea Sfânta Treime din Gorj. Pentru oamenii „obisnuiti“, traiul pe care aceste femei l-au ales ar fi poate greu de suportat. Dar pentru ele, aceasta manastire este „tinda Raiului, casa lui Dumnezeu, cerul cel de pe pamânt…“.
Se trezesc cel târziu la patru dimineata. Fiecare isi face ordine in chilie, exact asa cum ar face orice femeie la casa ei. Cu o singura mare diferenta: in toata vremea, maicutele isi insotesc treaba cu rugaciunea! „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa…“. Iar munca nu e istovitoare, pentru ca la manastire nu au nevoie decât de un pat, o policioara pentru putinele lucruri personale si o masuta cu carti de rugaciuni. Apoi schimba vesmintele de somn cu cele de zi: intâi o camasa alba – „bucuria infierii de catre Dumnezeu“, apoi dulama neagra (asemanatoare cu aceea de noapte), semn al pocaintei lor de aici inainte si pentru totdeauna. Pe spate isi petrec paramanul brodat cu Sfânta Cruce, uneltele de tortura si legamântul. „Noi purtam crucea pe umeri asa cum a purtat Hristos“. La mijloc se incing cu brâul primit in ziua calugariei, ca sa le infrâneze trupul, lacomia pântecelui si poftele lumesti. Pe deasupra imbraca rasa, tot neagra, cu mâneci si fara nasturi – „haina mântuirii si platosa dreptatii. Ascund pe urma parul sub culionul infasurat in tulpane, incalta sandalele simple, usoare si isi petrec pe dupa degetele fara podoabe mataniile: cu 33, o suta sau o suta cincizeci de noduri, dupa câte rugaciuni si matanii are fiecare de facut zilnic“.
Rugaciuni si diaconii
La patru si jumatate, când clopotele incep sa rasune in vazduh, maicutele isi parasesc chiliile si se indreapta spre biserica. Incepe Mezonoptica, prima din cele sapte laude pe care monahii trebuie sa le implineasca intr-o zi. Doua ore dupa cinci dimineata se slujeste Utrenia, apoi Ceasul Intâi. O singura pauza de treizeci de minute, apoi Ceasurile III si IV sunt urmate de Sfânta Liturghie.
La orele 10 ale diminetii, când multi dintre pacatosi abia atunci isi incep ziua, cele cincizeci de maicute parasesc incinta bisericii, cu umila multumire ca prima datorie a zilei a fost indeplinita. Se despart in curtea manastirii, cele neputincioase mergând la bucatarie pentru o gustare, celelalte urmând sa implineasca diaconia – activitatile de zi cu zi, bine si precis impartite. Atelierul de pictura, unde se realizeaza icoane pe lemn si aplicate, cel de croitorie, unde se confectioneaza straiele monahale si alte lucruri trebuincioase manastirii – acestea sunt numai câteva dintre locurile in care maicutele isi petrec in buna intelegere si pace orele dintre slujbe. Gradinile de flori, dar si cele de legume si zarzavaturi, anexele cu animale – vite si pasari pentru lapte si oua, singurele alimente „dulci“ pe care le ingaduie traiul monahal, in afara de peste – si bucataria sunt celelalte sarcini care le revin maicutelor.
De la ora 12.00, nu mai mult de treizeci de minute se serveste prânzul, binecuvântat cu rugaciune atât la inceput, cât si la sfârsit. Bucate putine, simple si curate astâmpara foamea si nu poftele de care maicutele s-au dezbarat la facerea legamântului sfânt. Apoi, pâna la urmatoarea diaconie, intre 17.00 – 17.30, doua ore si jumatate (pe timpul iernii doar doua ore), fiecare se indeletniceste cu treburile personale: fie sa-si coasa o dulama desfacuta, fie sa o spele, fie sa citeasca din cartile sfinte ori sa se odihneasca.
Postul Pastelui intareste credinta
„Toate cu binecuvântarea duhovnicului, desigur“, spune maica Anastasia, indeplinindu-si astfel propria diaconie, aceea de a conduce oaspetii si de a le prezenta manastirea. De 12 ani de când a pasit pe portile de lemn, i-a invatat toate legile, scrise sau nescrise. „Le-am aflat pe toate singura, asa cum mi-am aflat si credinta. Nici nu stiam ca o am!“, spune ea, senina si frumoasa, fecioara neprihanita in slujba lui Iisus Hristos. Odata, când o chema Alina si locuia in Sibiu, alaturi de doi parinti si un frate, nici nu-i trecea prin cap câte adevaruri se ascund in cartile sfinte, in haina cernita ori intre zidurile bisericilor. Era atee, marturiseste, iar familia nu facuse nimic sa impiedice asta. Ani mai târziu, in liceu, a intrat intr-un grup de tineri carora le placea mult sa mearga in excursii. Si nu oriunde, ci la manastiri. De atunci, Alina a inceput sa deprinda rugaciunea, s-o patrunda, sa fie nelipsita de la Sfânta Liturghie si sa citeasca din cartile vechi. A inceput sa se lumineze. „Sufletul imi vibra la aceste intâlniri cu viata monahala. Ma simteam de parca zburam, aveam o dorinta puternica de a ma ruga tot timpul, pe drumul spre scoala, in pauze. Eram atât de bucuroasa de ceea ce descopeream si as fi vrut ca toata lumea sa cunoasca aceste lucruri!“, vorbeste maicuta rar si linistitor despre primele semne ale vietii care abia incepea. Se spovedea la Frasinari. Un indreptar de spovedanie picat intâmplator in mâna i-a schimbat destinul. Au inceput intrebarile, nehotarârile. In Postul Pastelui, si in citirea Paraclisului Maicii Domnului, hotarârea a fost definitiva. „Nu le-am spus parintilor, imi era teama de ce vor zice. Le-am lasat dimineata un bilet pe masa – «Pentru ca nu se poate tine pasarea in colivie si pestele pe uscat, am plecat la manastire!»“.
O fiica pierduta de mama, dar câstigata de Dumnezeu
Câteva zile mai târziu, mama Alinei a venit s-o ia acasa. A gasit in locul fetei de 21 de ani, vesela, plina de viata, pe maica Anastasia, neclintita in drumul ei, senina si fericita. Femeia a plecat lacrimând indurerata, dar impacata: ea isi pierduse fiica, dar Dumnezeu câstigase una. „Nu regret nimic, nu am cum, sunt prea fericita aici!“, afirma cu vocea scazuta, dar hotarâta, maica Anastasia. „La Sibiu merg o data la trei ani, dar mama si fratele meu pot veni oricând sa ma vada. Nu ne vedem totusi prea des. Ne-am obisnuit insa si unii, si altii. Nu le-a fost usor, stiu cât au plâns si ce dor le-a fost. Si acum, când ii sun, o aud pe mama chemând la telefon: «Hai, ca e Alina…» Dar niciodata nu mi-a mai spus asa. A acceptat. Când imi scrie, incepe scrisoarea cu «Maica Anastasia…» Dar când ne intâlnim, prefera sa nu-mi spuna nicicum…“, incheie maica povestea, cu zâmbet neprihanit. Cu mâinile ascunse in mânecile rasei si in soapte de rugaciune, maicuta se indreapta catre biserica. Intra, in rând cu celelalte, pentru Ceasul IX, Vecernie si Pavecernita.
La 19.00, cele cincizeci de maicute ies din nou din biserica. Spun Tatal Nostru si se asaza la masa. Inca o diaconie, in care treburile manastirii sunt puse la punct pentru inca o zi. Apoi se retrag pe rând in chilii, isi spun rugaciunile de seara pâna târziu in noapte, când din mila lui Dumnezeu, schimbând vesmântul cernit, isi lasa trupul sa se odihneasca timp de câteva ore. Pentru alta zi plina de iubire, cinstire si slavire a Domnului Iisus Hristos.
Trepte ale vietii monahale
Exista trei etape pe care barbatul sau femeia trebuie sa le strabata pentru a intra in viata monahala. Prima este noviciatul, o perioada de incercare, in vechime având o durata de trei ani. Astazi, ea variaza in functie de vârsta novicelui, de credinta, de hotarârea sa. Se numeste sora sau frate, poarta haine negre, dar nu dulama si rasa. A doua etapa este rasoforia, când viitorul monah poarta numele de rasofor. Primeste haine monahale, in afara de paraman, mantie si camilafca. I se face o slujba de binecuvântare, dar care nu-l obliga la nimic. Rasoforul mai are o cale de intoarcere in lume. Ultima treapta este aceea a monahului in schima mica, la inceperea ei, tinându-se o slujba in care monahul depune cele trei fagaduinte: saracia de bunavoie, fecioria si ascultarea de catre cel mai mare si de catre toti din obste. De aici inainte, monahul nu mai are cale de intoarcere. In aceleasi haine cu care a fost calugarit, monahul va fi si inmormântat.
