Afara, la usa patiseriei, sa nu incurce clientii, Mariana sta pe o naveta de suc. Se odihneste, infulecând zdravan dintr-un corn. La pauze mici, se sterge cu dosul palmei de ciocolata mânjita pe obraji. Nu tine mâna intinsa, nu debiteaza vreun text confectionat anume sa miste inima trecatorilor. Sta, pur si simplu. Stie ca oricum lumea ii da bani. Ori ca vreunul mai milos din fire ii lasa si ei jumatate dintr-un covrig, cum a facut si doamna dinainte, cu cornul.
„Ce sa fac daca nu am unde sa muncesc?“, ridica fata din umeri, ori de câte ori o ia cineva la intrebari. „Nu am acte, nu am scoala multa, unde sa ma angajez? Cersesc, ce sa fac…“. Mariana Colareza a acceptat cu destula usurinta realitatea la care a fost nevoita sa se acomodeze. De undeva din judetul Arges, dintr-o casa parinteasca in care au murit cu rândul toti, Mariana a plecat acum câtiva ani. N-avea decât opt ani de scoala si experienta in maturat batatura. In sat nu-si gasea un loc de munca din care sa traiasca si ea, si taica-sau, asa ca s-a gândit ca singura iesire era sa-si ia lumea in cap.
„Dorm la baile publice… E o fata de-acolo – matura pe strazi, care ma mai ia la ea. Zicea ca o sa ma ia de tot… Da’ stiu eu? Imi mai aduce si haine, si mâncare…“.
Mariana nu si-a gasit serviciu in Craiova. A cautat, a intrebat. Cum nici acte nu are, i-a fost frica sa mai insiste. A trebuit asadar sa câstige bani din ceva. „Vin dimineata, pe la opt – noua. Patronu’ ma lasa sa stau aici, mai strâng si eu hârtiile, mai fac curat. Si nu deranjez pe nimeni. Ba câteodata, fetele de aici imi opresc vreo bucata de placinta sau pizza, sa manânc. Ma inteleg bine cu ele si au grija de mine…“.
„Portar“ fara acte
De când a dibuit bucatica de rai in care sa-si faca loc, Mariana nu a lipsit nici o zi. Dimineata, nu prea devreme, sa nu incurce fetele care lucreaza la patiserie, vine la usa, asteptând sa i se dea vreo treaba. Si nu sunt putine: strâns resturi de pe masa, maturat, descarcat, incarcat, i se gaseste mereu câte ceva de facut. Abia când ziua isi intra in drepturi, când clientii vin unii dupa altii, iar fetele lucreaza intins, fiecare cu sarcinile bine stabilite, Mariana intra in post: se asaza pe ladita, ceva mai departe si mereu parând ca are vreo preocupare – ba manânca, ba innoada vreun siret, ba isi curata papucii. Orice, numai sa nu stea cu mâna intinsa, ca toti milogii. Pe de alta parte, asa i se pare ca e ca un angajat al patiseriei, un fel de portar. Nimeni nu ii reproseaza ceva, nimeni nu o alunga. Ba poate ca angajatii patiseriei chiar i-ar simti lipsa daca nu ar veni. „Gata, Mariana, venisi la serviciu?“, e intrebarea cu care, invariabil, isi incepe Mariana fiecare dimineata. Nici cu rautate, nici cu vreo alta intentie. Pur si simplu, un bun venit. Zâmbind stingher, fata isi ia locul de la intrare, asteptând sa treaca orele. „Numai sa nu imi faca nimeni probleme, ca nu am acte de Craiova. De-asta mi-e frica…“, zice, inghitind cu zgomot ultima imbucatura de corn.
