Doua tacâmuri abia asternute pe fata de masa, o jumatate de pâine inmuiata de apa, perdele care n-au mai putut fi smulse din geam, atârnate de un colt. Saltele ravasite, covoare uitate in prag, mobile rasturnate in buza peretilor surpati. In rest – intindere de apa. Atât a mai ramas din Rast. Doar apa, cu cântecul ei spart, aducator de moarte.
Dincolo, in câmp, acolo unde-i zicea odata Magura Via Boierului, acolo s-a adunat de doua zile tot Rastul. Cu ce-au putut aduna in carute, masini ori camioane ale armatei, oamenii si-au mutat satul. Saci cu haine, mobile dezmembrate, animale innebunite de spaima, pasari scapate de la inec. Acolo, in pustiu, din scânduri ori cotete purtate de ape, satenii si-au injghebat adaposturi. Le-au captusit cu cartoane ori folii si le-au facut „case“ noi. Neputinciosi si istoviti stau acum, in mijlocul Saptamânii Mari, in mijlocul Câmpului, sa-si plânga patimile.
Coada la suferinta
Un cort al Crucii Rosii a fost amplasat inca de marti dimineata, in mijlocul multimii. Peste 400 de sinistrati din Rast primisera ieri primul ajutor medical: vaccinul antihepatic, pentru copii, tetanic pentru adulti, antibioticem si calmante pentru bolile care au navalit pe capul oamenilor precum apele. La prânz se mai asteptau sa soseasca de la Bucuresti cutiile cu HB – vaccinul antitifoidic. Medicii de familie din Bailesti si cei de la Serviciul de ambulanta vegheaza clipa de clipa câmpul durerii. In usa cortului, suferinzii stau rânduiti pentru alinare. Putini sunt cei care sa nu ceara un Distonocalm, un Extraveral – ceva „sa le ia amarul asta din inima“!
„Facem cu schimbul, când plecam noi, ramâne Ambulanta“, spune Elena Mitroi, medic de familie in Bailesti. „Aseara am plecat la zece, astazi am venit dis-de-dimineata. Oamenii au nevoie de asistenta medicala, inainte de toate. Important este sa nu se declanseze vreo epidemie, atunci ar fi dezastru!“.
Pomana de pe urma
600 de paturi, 700 de pâini, 700 de pateuri, 700 de conserve de carne, 100 de cutii de biscuiti, sase corturi de campanie, 400 de bidoane de apa a câte cinci litri, haine pentru copii, 400 de cutii de sapun lichid, sute de kilograme de faina, ulei, toate au fost impartite ieri in câmp de diferite firme ori fundatii venite in sprijinul populatiei evacuate din Rast. Prea putin pentru o napasta asa de mare. Patrunsi de foame si frig, femei si barbati se-nsiruie sa-si primeasca pomana de pe urma. „Ce sa-mi mai faca, maica, acum, ca nu mai vreau de nici unele. Barbat nu mai am demult. Ramasese casa. Acu’, ca s-a dus si ea, eu ce mai caut? Iau imbucaturile astea sa le dau la nepoti, ca sunt degerati colo, sub caruta“, se vaieta maica Floarea, tinând strâns in mâini doua conserve de carne si o pâine. Atât i-a mai ramas dupa o viata de munca si cazna: sa manânce ea cu tot neamul ei din mila altora. Asa rusine sa ajunga sa traiasca acum, la ultimii ani, pe pamântul asta! In spatele unei carute, fratii Popa din Rast rup nerabdatori legaturile unor plase. „Ne dadu tanti de la masina aia toale“, explica intr-un suflet Liviu, emotionat, ca orice tânc, la deschiderea unui cadou. Inauntru: un maiou prea mare, o bluza veche, niste pantaloni scurti si o pereche de chiloti. „Cre’ ca sunt mari… Da’ sunt frumosi“, zice si strânge repede la loc baierile pungii, sa nu se murdareasca.
„N-am luat nimic cu mine, n-am mai apucat“
Primul dintre cele 20 de corturi ale armatei a devenit ieri biroul Postei din Rast. „Se dau pensiile!“, fu vestea care strabatu, cât ai clipi, toata intinderea de corturi, cotete si „gospodarii“ incropite peste noapte. Pornira oamenii de pe toata Magura Via Boierului. Se opresc la intrare, cuminti, tacuti si tematori. „Alocatiile se da?“, murmura câte unul, neindraznind sa intrebe mai tare, de frica sa nu supere autoritatile si sa nu mai primeasca nenorocitul ala de milion. De dupa broboadele zvântate de vânt, femeile se roaga indurerate pentru copiii care le ramân pe drumuri.
„N-am luat nimic cu mine, n-am mai apucat“, suspina Daniela Geanta, cu lacrimile innodându-se in barba. „Ce sa fi facut, sa scot lucruri pe care oricum nu le mai iau pe lumea ailalta? Am plecat asa, cu ce-am avut pe noi. Ce am sa le dau copiilor mâine, cu ce sa-i duc la scoala? Eu traiul mi l-am facut. De ei va fi vai si amar! Cu alocatiile astea sa le mai dau sa manânce macar, altceva ce sa mai iei acum?“.
„E groaza in oameni“
Doar preotii mai au puterea sa spere. Sau cel putin sa-i indemne pe sarmani la credinta in puterea lui Dumnezeu. Cu mantiile negre maturând pamântul umed trec pe la fiecare caruta in parte. Cât au putere, isi impreuna mâinile a rugaciune si ridica ochii pe cer: „Doamne, indura-te de noi!“. Durerea e prea mare insa, chiar si pentru slujitorii Domnului. „Mi se pare ca am trait o viata de când a inceput prapadul“, spune lacrimând popa Leontin. „E groaza in oameni. O picatura de ploaie daca mai vad, incep sa tremure! Doamne, ajuta-ne si apara-ne! Tragem nadejde, altceva nu ne-a mai ramas“.
