21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalOameni, pur si simplu

Oameni, pur si simplu

Doar Georgica si tatal sau erau acasa luni, când masina GdS a oprit la poarta familiei Gâsca, din Simnicu de Sus. Ceilalti trei copii plecasera la scoala dis-de-dimineata. Nu au apucat sa o cunoasca pe binefacatoarea lor, venita special din Craiova sa-i vada si sa-i sarute ocrotitor pe crestet. Au recunoscut insa, la intoarcerea acasa, semnele oaspetelui care le-a trecut pragul: pachete cu mâncare, haine, dulciuri, si chiar bani – toate aduse in dar pentru ei.


Aproape ca n-au incaput pe masa toate darurile aduse de doamna Florentina. Asezata intre cele doua paturi – singurele obiecte de mobilier din casuta impovarata de ani si saracie – cu greu a rezistat bucata de lemn sub greutatea plaselor. Pâini, malai, grâu, untura, cartofi, varza, piftii, carne, cârnati, cozonaci, prajituri, bomboane, portocale, si câte si mai câte – toate au fost luni rânduite cu grija de mâinile acestei doamne generoase, venita sa aduca o raza de speranta si bucurie in mijlocul unei familii chinuite de lipsuri, de lacrimi, de nefericire. Sezând cuminte pe coltul unui pat, prea emotionat sa poata scoate o vorba, Georgica privea cu uimire cum, in câteva clipe, goliciunea rece a casei, atât de bine stiuta, se umplea incet de mirosul ademenitor al bunatatilor.


Doar tatal, Gheorghe, indraznea sa rupa, din vreme in vreme, tacerea: agatându-si trupul istovit de boala, incerca sa-si gaseasca, printre suspine, cuvinte de multumire pentru cea care venise sa-i ajute copiii, lumina ochilor lui.


„Doamne, multumesc din suflet… Nici nu stiu ce sa spun… Ce-o sa se mai bucure copilasii când vor veni de la scoala!… Asa o femeie buna… Va multumim… Tocmai acum, când trebuie sa ma internez in spital!… Dar stiu ca pot sa-i las linistit pe copii, au ce mânca! Daca exista asemenea oameni, atunci exista Dumnezeu… Multumesc, multumesc din suflet“…


Remember: „Pe jos, in cautarea lui Mos Craciun“


Familia Gâsca din satul Lesile, comuna Simnicu de Sus, a fost subiectul unui articol publicat de GdS acum câteva saptamâni. Era chiar inainte de Craciun, când doi dintre cei patru copii ai lui Gheorghe au pornit pe jos, intr-o dimineata, spre Craiova. Destinatia era redactia Gazetei de Sud. Scopul: „Ne zice lumea gâscanii cu gripa aviara… Suntem saraci, nu avem nimic-nimic. Mama a plecat demult, tati e bolnav, noi suntem patru frati si ne-am gândit sa cerem ajutor pentru ca singuri nu mai putem…“, a explicat atunci, printre lacrimi, Claudia Gâsca, strângând cu putere mâna fratiorului ei.


Povestea copiilor a facut repede inconjurul institutiei. Cum i-a parasit mama când inca nu se ridicasera de-o schioapa, cum boala l-a obligat pe Gheorghe sa-si lase copiii o vreme in grija statului si cum dorul de ei l-a impins, câteva luni mai târziu, sa-i ia inapoi, cu orice risc. Cum traiesc ca vai de ei intr-o maghernita din inima satului, batjocoriti de vecini si de colegii de scoala, si cum saracia si nenorocirea in care se zbat de-o viata nu i-au tinut departe de hotii chititi sa se „dezlipeasca“ de pe urma amarâtilor. Cum putinele rude care si-au amintit vreodata de ei au incercat sa-i jupoaie si de bruma ce-au avut-o: o vaca si niste bulendre.


Si cum se chivernisesc cum pot, intre râsetele si injuraturile satenilor: copila de numai 15 ani gatind si spalând pentru o casa intreaga, in rând cu tatal macinat de suferinta, cei mici trecându-si copilaria in praful pustiu al bataturii.


„Gâscanii“ – alti nefericiti pe lista unui suflet de aur


Decizia redactiei GdS a fost unanima: s-a strâns pe loc o suma de bani si câteva pachete cu mâncare. Având transportul asigurat, cei doi frati s-au intors acasa in siguranta, cu promisiunea ca nu vor fi uitati. Iar a doua zi a fost publicata in paginile Gazetei povestea emotionanta a copiilor plecati in cautarea lui Mos Craciun. Atunci a aflat Florentina Popescu despre fratii Gâsca.


Nici nu a terminat bine de citit materialul si planul era facut: din pensia pe care o are batrâna, din ce i-au mai dat copiii, in câteva saptamâni femeia a reusit sa strânga suficiente alimente. Luni dimineata, cu ajutorul GdS, doamna Florentina Ionescu a ajuns la Simnic. A batut la poarta din Lesile. Impovarata de daruri, femeia a intrat sub acoperisul prapadit al celor patru frati. Acolo, sub ochii mariti de uimire ai lui Georgica, si insotita de binecuvântarile lui Gheorghe, batrâna si-a desertat sacosele cu bunatati pe masa familiei Gâsca. Nu a zabovit prea mult: câteva sfaturi nascute dintr-o viata de experiente, imbratisari, vorbe de imbarbatare. Apoi a plecat, neobosita si pregatita sa-si indeplineasca urmatoarele acte caritabile de pe lista. Pentru ca doamna Florentina Ionescu nu este la primul gest de acest fel. Prietena de ani buni cu redactorii „sociali“ ai GdS, dânsa nu a ratat multe familii ale caror povesti au fost facute publice.


„Ma gândesc ca este un exemplu si pentru cei care pot da mai mult, dar n-o fac“


„Mi s-au intâmplat lucruri in viata care m-au facut sa-i ajut pe cei nefericiti. Am trecut prin multe, am fost ajutata la rândul meu si mi-am dat seama ca asemenea lucruri dau sens vietii, te fac om pur si simplu“, a marturisit doamna Florentina, pe drumul spre casa.


Desi nu a dorit sa ofere prea multe amanunte, batrâna doamna a cedat totusi insistentelor intrebari, reusind in câteva fraze sa explice incredibila generozitate cu care a raspuns aproape de fiecare data la povestile triste publicate in Gazeta.


„In ’78 mi-a murit sotul, lasându-ma sa cresc singura patru copii. In ’79 mi-a murit soacra, in ’80 mama, in ’81 tata, iar in ’82 matusa care m-a crescut si socrul. In acelasi an am cazut grav bolnava la pat“, a povestit repede, indurerata inca de amintiri, intreaga viata.


„Numai dragostea celor de lânga mine m-a salvat. M-au ajutat toti, de la copiii care abia incepusera sa mearga la scoala, pâna la rude, colegi de serviciu. Colegii de scoala ai baietilor mei veneau cu parintii de mâna sa-mi aduca tot ce aveam nevoie. N-am sa uit niciodata ce au facut oamenii pentru mine. Am zis atunci ca, daca voi avea vreodata posibilitatea, am sa-i ajut si eu pe alti nefericiti. Si, de câtiva ani, periodic, reusesc sa ajut câte o familie sarmana. Nu cu mult. Cu cât pot sa dau din pensia mea si din ce-mi mai aduc copiii. Dar este destul pentru cei care nu au nici macar atât. Ma gândesc ca este un exemplu si pentru cei care pot da mai mult, dar, dintr-un motiv sau altul, n-o fac. Asa, vazându-ma pe mine, femeie la 71 de ani, târându-ma in baston, poate se vor hotari ce sa faca… Nu astept multumiri… Uite, poate ca pe copiii astia, Gâsca, n-o sa-i mai vad niciodata. Dar sunt multumita ca, din ce am eu, pot sa-i bucur macar pentru putina vreme. E lucru mare sa aduci bucurie cuiva!“.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS