• Cui i-a folosit „vinatoarea de vrajitoare“ din perioada 1997 – 2000? • Politica monetara a Bancii Centrale a incurajat cresterea dobinzilor, sufocind activitatea de creditare. • In lipsa de lichiditati, bancile comerciale erau impinse spre actiuni sinucigase, imprumutindu-se de pe interbancar cu dobinzi de 400 la suta
Putem admite faptul ca Bancorex, cea mai mare si mai puternica banca din Romania, trebuia sa dispara. Asa cum am mai aratat, au existat si puternice presiuni din exterior. Atit Banca Mondiala, cit si Fondul Monetar International cereau cu insistenta retragerea licentei de functionare a bancii ca o conditie pentru aprobarea acordului de imprumut stand-by din data de 4 august 1999. De altfel, este binecunoscuta disputa din sedinta de guvern (30 iulie 1999), atunci cind premierul Radu Vasile a luat decizia fuziunii Bancorex cu Banca Comerciala Romana. Pentru acest fapt s-au gasit si explicatii, sa le spunem, pertinente, explicatii care vin sa infirme toate teoriile lansate in perioada 1997-2000 atunci cind in Romania, la comanda politica, a fost declansata o periculoasa „vinatoare de vrajitoare“. Au existat insa si dezinformari. De pilda, in Raportul de tara al FMI din data de 16 ianuarie 2001 se arata urmatoarele: „Efortul de salvare a Bancorex din anul 1997 nu a reusit sa rezolve problemele sale grave, iar Bancorex a primit echivalentul a 600 de milioane de dolari sub forma de obligatiuni de stat (2 la suta din PIB) in vederea restructurarii creditelor neperformante din portofoliul sau. Cu toate acestea, restructurarea Bancorex, care trebuia sa insoteasca recapitalizarea, nu a prins niciodata contur. Desi in aprilie 1998 a fost numita o noua echipa de conducere si au fost adoptate citeva masuri, nu a fost niciodata aplicat un plan cuprinzator de restructurare, situatia bancii deteriorindu-se continuu. Cind Bancorex a intrat din nou in criza, la sfirsitul anului 1998, autoritatile au elaborat masuri de restructurare in vederea privatizarii bancii. Autoritatile erau ingrijorate din cauza riscului sistemic si a costului lichidarii si se gindeau la recapitalizarea bancii inainte de restructurare sau privatizare. Dupa analiza gravitatii problemelor bancii, la inceputul anului 1999 a devenit evident ca Bancorex se afla intr-o situatie mult mai proasta decit se anticipase si ca privatizarea ar fi fost prohibitiv de costisitoare.
Trebuie mentionat ca marile costuri fiscale preluate de Bancorex in ultimii ani reprezinta, in mare masura, pierderi realizate inainte de 1997 si provocate atit de utilizarea Bancorex drept mijloc cvasi-fiscal, cit si de administrare defectuoasa a bancii. Pe baza datelor furnizate de autoritati, misiunea estimeaza ca inainte de recapitalizarea din 1997, creditele neperformante se ridicau la aproape 1,5 miliarde de dolari“.
Analiza FMI privitoare la Bancorex este cuprinzatoare incercind sa identifice cauzele prabusirii bancii. Insa, tot in ea regasim si o mare omisiune ce se poate traduce in diversiune. Facind referire la situatia din 1998 cind a fost numita o noua echipa de conducere in frunte cu Vladimir Soare, oficialii Fondului spun ca „nu a fost niciodata aplicat un plan cuprinzator de restructurare“. In acest punct, omisiunea este grava. Bancorex beneficia de un plan de restructurare, dar care nu a fost pus in practica deoarece Banca Mondiala s-a opus, fara a argumenta insa refuzul. Textul scrisorii de demisie a conducerii bancii din data de 23 februarie 1999 si semnat de Vladimir Soare demonstreaza ca organismele financiare internationale au pus „bete in roate“ Bancorex-ului: „In conformitate cu mandatul incredintat am prezentat actionarilor bancii si autoritatii romine, precum si Bancii Mondiale, inca din luna noiembrie 1998, detaliile finale ale planului de restructurare financiara a Bancorex.
La solicitarea Bancii Mondiale, planul de restructurare a fost modificat de cinci ori pina in prezent. Initial, Planul de restructurare antrena costuri minime la nivelul bugetului de stat, costuri care urma sa fie recuperate in cursul urmatorilor doi ani. Banca Mondiala a avut, dupa cum stiti, o alta abordare in ceea ce priveste Bancorex“, spunea Vladimir Soare. De ce au omis oficialii F.M.I sa vorbeasca despre existenta acestui plan de restructurare? Cumva pentru ca avea la cunostinta de ceea ce dorea Banca Mondiala in privinta Bancorex. Planul BM era clar. In dreptul Bancorex scria „Apus de Soare“ (Sunset – n.r.). si pentru ca tot banca trebuia sa „apuna“, toate mecanismele necesare fortarii falimentului au fost puse in functiune. In acest caz, reprezentantii Bancii Nationale a Romaniei au interpretat stralucit „partitura“.
Efectul BNR: Dobinzi inalte, sufocarea creditarii, falimente bancare
In Raportul privind Proiectul Bugetului de Stat pe anul 1998 se arata cit se poate de clar urmatoarele: „Daca in cazul bancilor comerciale private Dacia Felix si Credit Bank esecurile au fost <<opera>> unor fraude de proportii, la cele doua banci comerciale de stat <<Banca Agricola si Bancorex>> avem de-a face cu efectele perpetuarii ineficientei unor mari sectoare economice de stat“. Un rol important in declansarea seismelor bancare din perioada 1997 – 1999 l-a avut in mod categoric Banca Nationala a Romaniei. In acea perioada, potrivit analizei facute de fostul senator Dan Stelian Marin si fost vicepresedinte al Comisiei Buget Finante Banci din Senatul Romaniei, principalul obiectiv, anuntat oficial, al Bancii Nationale era si este ca prin mecanisme specifice economiei nominate sa fie stopata inflatia. Mai mult sau mai putin corelate cu politica Ministerului Finantelor, demersurile au condus la efectele nedorite, care lasa impresia de multe ori ca s-a dorit chiar acest lucru. Aducind in fata motive legate de necesitatea „sterilizarii“ excesului de lichiditate din economie, BNR a purces la aspirarea banilor de pe piata, fapt ce a condus la obstructionarea activitatii bancare. O parte importanta din lichiditati a fost absorbita de pe piata in conditiile in care volumul arieratelor, al datoriilor, depasea cu mult masa monetara, dupa cum reiese clar din Raportul BNR pe anul 1999. Practic, peste 80 la suta dintre societatile comerciale erau in incetare de plati. Autoritatea bancara a reusit sa atraga de la bancile comerciale resurse financiare ce depaseau sumele plasate de banci in economia reala cu 10.000 de miliarde de lei.
Cu alte cuvinte, banii au fost scosi din economie si pusi spre pastrare in trezorerie. Aspirarea banilor s-a produs prin doua mecanisme aflate la indemina bancii centrale. Pe de o parte, a fost majorat succesiv nivelul rezervelor minime obligatorii ale bancilor comerciale pina la 30 la suta din resursele atrase de bancile comerciale de la populatie si persoanele juridice, iar, pe de alta parte, BNR a participat activ pe piata interbancara, cumparind masiv bani. Ce s-a intimplat de fapt? Aceasta politica, la care s-a adaugat campania titlurilor de stat inceputa de Ministerul Finantelor pentru a obtine resursele necesare acoperirii gaurilor bugetare, a condus la cresterea si mentinerea la un nivel ridicat al dobinzilor. In primul rind, bancile erau obligate sa-si blocheze aproape o treime din bani contra unei dobinzi derizorii pe care o stabileste unilateral BNR. Pentru a-si acoperi pierderile, societatile bancare au fost silite sa majoreze dobinzile active, adica acele dobinzi percepute la credite. In al doilea rind, interventia BNR pe piata interbancara a ridicat nivelul dobinzilor cu efecte vizibile in pretul creditelor. Una peste alta, politica BNR nu a fost deloc una care sa favorizeze activitatea bancilor romanesti. In schimb, tot mai multe firme intrau in faliment pentru ca nu mai aveau acces la credite, iar bancile au trebuit sa renunte la menirea lor, aceea de a credita economia, orientindu-se spre operatiuni speculative. Fie catre piata interbancara, unde se intilneau cu BNR, fie catre piata titlurilor de stat care intretineau, prin dobinzile oferite, cercul vicios. Ca urmare a politicilor promovate de BNR, si expuse succint mai sus, bancile aflate in situatii precare faceau eforturi disperate pentru a obtine bani, influentind astfel ratele dobinzilor. Criza de lichiditati prin care treceau le-a facut sa se indrepte, in conditiile refuzului BNR de a le credita, catre bancile comerciale, de unde obtineau imprumuturi la o dobinda ce depasea posibilitatile de supravietuire. Elocvent in acest sens este cazul Bancorex care se imprumuta de pe piata interbancara cu dobinzi ce atinsesera un nivel mediu de 265 la suta potrivit aceluiasi Raport al BNR pe 1999. Citeva consideratii. Foamea de bani de pe piata interbancara – care a devenit draconica in anul 1998 – a permis unui mic numar de subsidiare ale unor banci straine la Bucuresti sa speculeze la maximum momentul prin practicarea unor dobinzi camataresti. La finele anului 1998, pe fondul unei inflatii de doar 40 la suta, dobinzile erau de zece ori mai mari. Aceasta in timp ce Banca Nationala a Romaniei oferea pentru rezerva minima obligatorie (30 la suta atunci din fondurile proprii ale unei banci) o dobinda de doar 10 la suta. Mai clar, se imprumutau bani de pe interbancar cu o dobinda de 400 la suta si se primeau pentru rezerva minima obligatorie 10 la suta. Diferenta se contabiliza automat in pierderi. Pe de alta parte au prosperat bancile straine care au asigurat un transfer de substanta economica din sistemul bancar romanesc in corpore. Asa cum mai aratam, interventiile Ministerului Finantelor, provocate de foamea bugetara, au inrautatit si mai mult lucrurile. Ultimele resurse ale populatiei au fost aspirate de trezorerie (in dauna sistemului bancar) prin oferirea unor dobinzi incredibil de mari: 80 – 82 la suta, in vreme ce bancile ofereau doar 55 – 60 la suta. Unele banci de stat au fost obligate sa investeasca o parte consistenta din portofoliul lor total (30 – 50 la suta) tot in titluri de stat, in dauna societatilor comerciale, care nu au mai avut acces la creditare, din lipsa de fonduri, subrezindu-si si mai mult situatia.
Rolul nefast al Bancii Nationale a Romaniei in actualizarea crizei bancare din perioada 1998 – 1999 care a condus la final la falimente rasunatoare si la lichidarea Bancorex este subliniat in tuse adinci si in lucrarea: „Strategiile bancare – una din cauzele crizei actuale a economiei rominesti“, de profesorul universitar doctor Alexandru Puiu. Iata cum vedea domnia sa situatia sistemului bancar in acea perioada: „Interventiile Bancii Nationale a Romaniei pe piata monetara, in sensul atragerii fondurilor de la bancile comerciale, atit ca procedeu in sine, actionind intr-o economie decapitalizata si care putea sa renasca numai prin credite avantajoase, cit, mai ales, prin dimensiunile la care au ajuns, au avut o serie de consecinte profund nefavorabile: Prin aceste operatiuni, Banca Nationala a Romaniei s-a vazut transformata in debitor net fata de banci, stimulind comportamente neadecvate ale acestora, cum ar fi dezintermedierea – bancile diminuindu-si competitia in creditarea economiei reale. Astfel, dobinzile practicate pentru depozite si, respectiv, credite, nu au mai reflectat raportul dintre oferta si cererea resurselor de credit in conditii de concurenta pe piata“. De altfel, nivelul intermedierii financiare se mentinea extrem de scazut in Romania, fapt reliefat in Raportul din ianuarie 2001 al Fondului Monetar International. Masurata prin ponderea masei monetare, inclusiv depozitele in valuta (agregatul monetar M2x) in Produsul Intern Brut, Romania se situa la nivelul cel mai scazut, in urma Bulgariei, Slovaciei, Poloniei, Republicii Cehe si Ungariei. Nivelurile monetizarii acestor tari se situau intre 40 si 70 la suta din PIB la sfirsitul anului 1999. In schimb, M2x din Romania, raportat la PIB, era de doar 26 la suta potrivit FMI – Country Report nr. 1/16.01.2001. Romania Selected Issnes and Statistical Appendix. Iata interpretarea autorului lucrarii: „Strategiile bancare – una din cauzele crizei actuale a economiei romanesti“ la situatia descrisa mai sus: „Aceasta problema are, in primul rind, o semnificatie de politica economica fundamentala si numai in mod derivat una de tehnica bancara. In fond, prin aceasta practica si mai ales prin proportiile ei, Banca Nationala a sustras oferta de credite catre economia reala, a frinat aparitia unei concurente sanatoase intre bancile comerciale care ar fi putut duce la diminuarea ratei dobinzii. Banca Nationala, in pofida denumirii ei, a frinat formarea unui capital autohton capabil sa relanseze industria nationala in conditii de competitivitate normala. In mod firesc se poate pune intrebarea: ale cui interese de politica economica, si implicit, sociala, le-a promovat conducerea Bancii Nationale a Romaniei prin aceste procedee? Interesele, in nici un caz, nu au fost ale intreprinzatorilor romani, ale tarii noastre. De asemenea, costul acestor operatiuni de constituire a depozitelor prin fonduri atrase de la bancile comerciale a fost ridicat, pentru Banca Nationala a Romaniei, prin plata dobinzilor cu rate foarte inalte, ceea ce a influentat in mod negativ rezultatele financiare ale acestei institutii in ultimii ani. In mod implicit, a fost afectat si bugetul de stat, deoarece s-au diminuat veniturile care ar fi putut sa fie relevante, avind in vedere si faptul ca impozitul pe profitul platit de Banca Nationala este de 80 la suta.
Deficitul bugetar a trebuit sa fie finantat prin credite, contribuindu-se, in mare masura, si pe aceasta cale, la mentinerea ratelor inalte ale dobinzilor. Ca atare, indiferent de scopurile urmarite de conducerea BNR, efectele au fost negative pentru economia nationala, in general pentru Romania, prin politica monetara restrictiva. In aceste conditii, nu poate sa nu te duca gindul la faptul ca managerii Bancii Nationale au avut un scop bine determinat. Acela de incurajare si mentinere a unor rate inalte ale dobinzii. Indiferent de ratiunile care i-au calauzit in aceasta strategie, au limitat posibilitatile bancilor comerciale de a se angrena in relansarea activitatii economice“. O concluzie de la care se asteapta si acum un raspuns din partea conducerii Bancii Nationale a Romaniei.
