Psihoza razboiului

Mama mea are 80 de ani si de 24 sta paralizata intr-un carucior in casa batrineasca din Giulesti-Sirbi. In rest, e lucida si se bucura de un televizor color care prinde toate canalele si de o telecomanda cu care butoneaza in draci. Este deci foarte informata. In timpul bombardamentului de la 4 a 4-a ’44, cel al americanilor asupra Bucurestilor, mama a scapat ca si familia ei, nu toata. Atunci, intr-o singura noapte, imi povestea, a aparut cimitirul 4 aprilie, cel pus linga cimitirul calvin , linga actualul local al Liceului „Doamna Stanca“ (la doi pasi de stadionul Rapid), unde salasluiau victimele americanilor. Cimitirul a fost desfiintat de Ceausescu prin anii ’80. Mama avea o verisoara, Vetuta, care era din Constanta si s-a refugiat la Giulesti de teama bombardamentelor asupra portului, punct strategic. Se mutase si cu liceul, era la „Doamna Stanca“, liceul comercial de fete pus atunci in conacul boierilor Grant. Bombardamentul a prins-o venind de la scoala, undeva linga piata Giulesti, intr-un adapost subteran. O bomba a cazut pe gura adapostului, acoperind-o pe ea si pe ceilalti, omorindu-i pe toti. Parintii ei de la Constanta, unchiul si matusa mamei mele, i-au supravietuit Vetutei mai bine de 40 de ani. Dar oameni intregi n-au mai fost niciodata. Unchiul a murit la 92 de ani si, inainte de asta, sclerozat, se ducea la gara Constanta, s-o astepte pe Vetuta sa vina de la Bucuresti.

Ieri, am gasit-o pe mama plingind in camera ei de la curte din Giulesti. Aflase ca au venit americanii la Constanta, deci ca va incepe razboiul, si se temea sa nu fugim din casa si s-o lasam prada bombardamentului, singura in caruciorul ei de paralitic, la ea in camera.

Socrul meu are 80 de ani si sta acolo unde s-a nascut, in comuna lui Simion Barnutiu, Bocsa de Zalau. E sanatos, e in putere, da la vite, merge la cimp si la deal. Are un fiu, al patrulea, mezinul, stabilit la Constanta, insurat, cu doi copii si un rost acolo. Simbata, socrul mi-a dat telefon sa-mi spuna ca pe cerul lui au trecut avioanele americane si ca a aflat

c-au ajuns la Constanta, unde e familia fiului sau mezin. Era ingrijorat. Ce va fi?

Eu, care nu am apucat nici un razboi, sint chiar indolent, desi am o familie, nu mi-e frica de bombardamente caci nu le-am apucat. In plus, cred in intelepciunea de azi a omenirii. Parintii mai sus evocati insa au in singe frica, psihoza razboiului, precum se vede sint „speriati de bombe“.

Si au de ce.