In Filiasi, sase frati traiesc de opt ani o poveste cutremuratoare. Batuti cu cruzime de un tata alcoolic, sub privirile neputincioase ale mamei, copiii sint terorizati, redusi la tacere si suferinta. Si nu este zi in care Stefan Bambalau – tatal – sa nu toarne pe git citeva sticle cu bautura, nu este zi in care micutii sa nu fie „corectati parinteste“ cu bita, cu toporul sau cu pumnul. Nimeni nu-i ajuta: mama lor e prea firava si inspaimintata, scoala nu are autoritatea legala. Politia s-a saturat de toata povestea si a inchis ochii. Directia Copilului i-a luat o zi. S-au intors tot acasa, unde calvarul a continuat…
Barbatul iesi in curte, impleticindu-se. Nu ne asteptam sa il gasim acasa. Ni se spusese ca e plecat si ca vom gasi numai mama si cei sase copii, care in ziua aceea nu se dusesera la scoala. Motivul?- acelasi: fusesera batuti crunt cu o seara inainte.
Asa, inalt si slab, leganindu-se pe picioare si duhnind a alcool, pare chiar vulnerabil. Dar privirea ii este rece ca otelul. Ne reculegem si ii spunem o poveste, cum ca am trecut mai intii pe la primarie si ne-au trimis la ei pentru ca sint printre cei mai saraci si poate ii ajutam. Barbatul ne priveste neincrezator, dar ne lasa sa intram in casa.
Copiii sint asezati pe marginea patului, aliniati. La aparitia tatalui isi indreapta tinuta si isi aseaza miinile la spate, ca la scoala. Ne cerceteaza pe sub gene, neindraznind sa ridice capul. „Ce faceti, copii?“. Nimeni nu raspunde. „Ziceti, mai, ce faceti, nu auzirati ce va intreba domnisoara?!“. Cei sase copii tresarira la unison si una dintre fetite se ridica in picioare inainte de a raspunde, tintindu-si ingrozita cu privirea tatal, de parca i-ar fi cerut ingaduinta. Cristina, cea mai mare dintre frati, incepu sa plinga. In tacere, fara sa ofteze, tremurind din toate madularele. O mingii pe fata si o intreb incet de ce plinge. Ii citesc pe buzele livide destainuirea facuta fara cuvinte: „Ne bate!“. „Plinge ca n-avem de nici unele, de-aia plinge, ca sintem in lipsuri… Ridica-te in picioare cind vorbeste domnisoara cu tine!“. Fata ramine impietrita sub tunetul vocii tatalui ei. Pina si lacrimile i-au incremenit pe obraz. Daca nu s-ar sprijini de soba ar cadea cu siguranta, atit de tare tremura. O conving cu greu sa stea jos. „Ba sa stea in picioare si sa vorbeasca, asa cum vreau eu, ca e copilul meu!“. Vocea barbatului devine amenintatoare. Se posteaza in usa, cu bratele desfacute si ne priveste banuitor, cu ochii mijiti: „Si, pina la urma, de unde sinteti si ce vreti? Pentru ca va dati seama ca nu iesiti de aici pina nu discutam si nu imi spuneti tot“. Repetam povestea cu primaria si colega mea il convinge sa iasa afara, sa ii dea amanunte la o tigara.
„M-a lovit cu parul. Mi-a dat si in cap…“
„Sinteti de la protectia copilului?“. Sint primele cuvinte pe care mi le adreseaza mama copiilor. Femeia e marunta la trup si are intiparita in privire aceeasi teroare, de animal haituit, ca si cei sase copii. „Ajutati-ne, doamna!“. Glasul ii e sfirsit, lipsit de vlaga. O rugaminte lipsita de speranta. „Iar ne-a batut toata noaptea. Cind bea nu mai are somn. Scoala copiii si ii bate fara nici un motiv. Acum iar il gasii beat cind venii acasa. Apucai sa ascund 30.000 de lei si luai cartofi si piine pentru copii, ca altfel ii bea si pe astia“. Cristina incepu din nou sa plinga, cu ochii atintiti pe geam, unde se intrezarea silueta tatalui. Desi vorbim in soapta, ma roaga sa vorbesc mai incet, sa nu ne auda.
Alina are 12 ani. Vine linga mine si isi ridica mineca flanelului. Mina este vinata si tumefiata. „M-a lovit cu parul. Mi-a dat si in cap, mi-a curs singe“. Firescul din vocea fetitei iti da fiori. Viorica isi mingiie copilul pe crestet, cu blindete, privind in continuu spre usa. „Si Ana-Maria a avut o mina frinta. Pe astia mici ii bate mai rar. Ii injura, ii pune sa stea drepti, sa citeasca cu voce tare din carti, sa nu vorbeasca decit cu voia lui… N-am unde sa plec. As lua copiii si m-as duce in lume, dar n-am unde. Rude am, dar nu ma primeste nimeni cu sase copii. Am incercat sa-i trimit macar pe ei departe. Cit au fost tinuti la protectia copilului, am stat numai cu ochii vineti si capul spart. Imi spunea ca nu sint o mama buna, ca mi-am dat copiii“. Femeia are umerii frinti. Ca si vocea. Pare doar un copil mai mare, sora celor sase micuti inghesuiti unul in altul pe marginea patului. Glasul Vioricai se stinge brusc, chiar inainte de a auzi usa deschizindu-se. „Nu stiu ce vorbirati cu nevasta-mea, dar eu vreau sa stiu de ce ati venit aici“…
Scoala – un adapost de patru ore pe zi
Marti, 4 februarie, Grupul Scolar Industrial Filiasi. Acolo unde invata cinci dintre fratii Bambalau: Cristina, in clasa a VIII-a, Alina, in clasa a VI-a, Ana-Maria – a V-a, Marinela, a II-a si Laura, in clasa intii. In acea zi insa nici una dintre fete nu a venit la ore. Nu era prima data, asa incit profesorii si colegii de clasa ne-au dat raspunsul cit se poate de simplu: iar le-a batut tatal lor. Cum motivul lipsei de la scoala era bine cunoscut de intregul personal didactic, nici una dintre surori nu a primit absenta. Problema nu a fost insa trecuta sub tacere.
„In acest an au lipsit destul de mult“, spune Estela Negrea, profesoara si diriginta la classa a VI-a, unde invata Alina. „Noi insa cunoastem situatia, drept pentru care nu le mai punem absente. Ca diriginta insa nu pot sa nu ma implic in viata acestor copii. In citeva rinduri am vorbit cu mama lor. Ea insa este neajutorata, suportind acelasi tratament. Este o adevarata tragedie ce se intimpla cu ei. Sint niste fiinte terorizate, se poate observa acest lucru din comportamentul lor. Nu pot sa uit ce impresie mi-a lasat Alina inca de la inceput. O scosesem la tabla si, ridicind mina sa scriu ceva, am vazut-o cum s-a dat ingrozita, intr-o parte, ferindu-se cu miinile. Era clar ca se astepta s-o bat. Din discutiile pe care le-am avut cu ceilalti profesori, se pare ca si celelalte surori se comporta la fel. Cred ca scoala este pentru ei mai mult un refugiu decit o placere. Vin in clasa si acolo ramin pina se termina orele. Nici nu se ridica din banca. Nu vorbesc decit daca sint intrebati, si atunci o fac speriati, timizi, neincrezatori“.
Desi tacerea lor a fost interpretata vreme indelungata ca nivel scazut de inteligenta, profesorii nu s-au lasat inselati. Fetele sint istete, inteleg explicatiile din clasa si dau raspunsuri corecte. Atunci cind au curaj.
„Sint traumatizate. Agresiunile la care sint supuse in mod repetat le marcheaza intregul comportament. Nu mai au puterea cuvintului si nici al actiunii. Sint cuminti, dar cumintenia lor este un efect al bataii. Frica de tata se transfera in frica de a-i cere creionul unui coleg, in frica de a ridica mina la ore, in frica de a se uita in jurul lor. Uneori incep sa plinga fara motiv, cu toate ca fac eforturi sa se stapineasca si sa nu le arate celorlalti suferinta lor. Sint inspaimintate, iar infricosarea care li se citeste in ochi ne zugraveste tabloul vietii lor in familie “, spune Alexandru Gutuleanu, profesor de romana.
Prea speriati ca sa se mai joace
Care este viata familiei Bambalau? Calvarul din care Cristina, Ana-Maria, Alina, Marinela si Laura evadeaza, cind pot, cu o mina rupta, cu o ureche taiata cu toporul, cu capul plin de lovituri de bita si cu trupurile schingiuite si invinetite. Asa ajung la scoala si, pret de citeva ore, uita. Sau macar se prefac. Nu se pling si nu spun nimanui nimic. Cu toate acestea, colegii lor vad si pricep totul. Chiar daca nu fac nimic concret sa le ajute, le inteleg si sint alaturi de ele.
„O cunosc pe Alina de sapte ani“, spune Maria Magdalena, de 12 ani. „Citeodata mai vorbim, dar nu imi spune prea multe. Ii e frica sa nu afle tatal ei ceva. Dar stiu ce pateste in fiecare zi. Cind o intreb, imi spune ca nu a fost cuminte. Asa a facut ieri, cind a inceput sa plinga. Mi-a spus ca tatal ei iar a baut…“
„Sint fete bune“, completeaza Daniel P., coleg de clasa. „Daca ai nevoie de ceva, te ajuta. Dar numai daca le ceri, pentru ca ele nu prea stau cu noi. Ramin in banca si nu ies nici macar in recreatie. Se mai duc la calorifer, unde stau fara sa faca nimic. Nu se joaca niciodata, nu alearga. Nu rid niciodata…“
„Vacanta“ de la bataie
Desi drama copiilor Bambalau nu a fost ridicata pina acum nici in consiliul profesoral, nici in cel dirigential, ea nu a ramas nediscutata. Si primul care a incercat sa puna capat acestor suferinte a fost directorul educativ, Vali Firoiu.
„In luna noiembrie 2002, am anuntat Directia pentru Protectia Drepturilor Copilului. Au venit si i-au luat pe toti sase. Doar o zi si o noapte au fost adapostiti intr-un centru din Craiova, dupa care i-au adus inapoi. Nu se putea face mai mult. In urma anchetelor efectuate si de Serviciul Social din cadrul Primariei Filiasi, s-a considerat ca, avind doi parinti, casa, un venit in familie, ar fi mai bine ca toti cei sase frati sa se intoarca in familie. Mai mult nu am putut sa fac. Desigur, as putea sa-i dau tatalui o amenda – intra in atributiile mele aplicarea acesteia – insa ce se poate rezolva? Oamenii de felul acesta nu au ratiune. Se infurie, sint siguri ca totul e din vina copiilor si se duc acasa sa-i bata din nou.“
Cei sase copii au avut totusi parte de o „vacanta“. S-a intimplat in ianuarie 2001, cind mama, Viorica Tatu, a facut plingere la politie. Nemaisuportind chinurile la care-si vedea supusi zilnic copiii, ea si-a facut curaj si a apelat la autoritati. Pina in octombrie, cele sase fete si fratiorul lor Daniel au locuit in caminul Scolii Ajutatoare. Mama a ramas acasa, primind in locul lor bataia. Desfiintindu-se insa scoala respectiva, in octombrie copiii s-au intors acasa.
Cu scurta pauza de doua zile din noiembrie 2002, viata lor a continuat in acelasi ritm: bataie crunta, cu bita, cu toporul, cu pumnii, dimineata, seara sau in puterea noptii.
„De fiecare data, fetele mai mari faceau plingere la politie. De o vreme insa au renuntat, pentru ca politia a spus ca nu le poate ajuta cu nimic. Mai mult decit atit, sectoristul care raspunde de zona in care locuiesc declara ca in familia Bambalau este liniste si pace, nu se intimpla nimic. Cu asemenea declaratii, ce autoritate poate interveni?“
Solutii legale pentru cel mult o luna
Directia pentru Protectia Drepturilor Copilului Dolj, a fost sesizata la doar o jumatate de ora dupa ce reporterii GdS au luat la cunpostinta despre cosmarul pe care il traiesc sase frati.
George Vila si-a luat responsabilitatea ca, in cel mult 24 de ore, copiii sa primeasca un sprijin real din partea institutiei respective.
„Vor fi cu siguranta luati de acolo. Pentru cit timp, nu va pot spune. Va fi insa un adapost temporar, mai departe raminind sa gasim alte solutii. Mai greu va fi cu mama lor, deoarece centrul nostru este destinat numai copiilor abuzati. In ceea ce-l priveste pe Stefan Bambalau, tatal copiilor, acesta poate decade din drepturile parintesti. Acest lucru se poate face prin intermediul Parchetului, in urma unei sesizari.“
Cit vor sta cei sase frati in adapostul Centrului pentru Interventie, Prevenire si Recuperare a Copilului Abuzat din Craiova? O saptamina, doua, poate o luna. Dupa care, asa cum s-a mai intimplat, nu vor avea de ales: se vor intoarce la cel care ii terorizeaza si maltrateaza neincetat de cind s-au nascut, la cel caruia, luind pozitie de drepti si tremurind din toata fiinta, ii spun „tata“.Destinul lor se poate insa schimba. Si de aceea, noi, redactia GdS, adresam cititorilor nostri o rugaminte. Pentru ca stim ca ati raspuns de nenumarate ori la apelurile noastre, pentru ca stim ca inimile voastre mari nu pot ramine insensibile la atita suferinta, va rugam sa-i ajutati, dupa puteri, pe Cristina, pe Ana-Maria, pe Alina, pe Marinela, pe Laura si pe Daniel. Un adapost, o casa, o singura camera. Atit. Un loc in care, alaturi de mama care i-a zamislit si care se roaga in fiecare zi pentru sanatatea lor, sa ia viata de la capat. Sa rida, sa se joace, sa fie copii. Va multumim!
