Minciuni cu stil

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Minciunile sunt o realitate a vieţii noastre cotidiene. În plus, dacă vă pricepeţi la fabricarea lor, aveţi şansa să vă bucuraţi de succes pe plan profesional.

Minciunile sunt de multe feluri. Unii „plusează“ în CV şi îşi exagerează propriile competenţe. Alţii spun că au dus la îndeplinire o sarcină, în ciuda faptului că nici nu au început-o. Ca să nu mai vorbim de Jayson Blair, reporter la New York Times, care în 2003 a publicat zeci de reportaje inventate. Din Australia, apare acum o punte de salvare pentru mincinoşii „de birou“, dar nu numai: „O minciună apare din teama de a nu fi bine văzuţi de ceilalţi. Atunci când minţim, nu facem decât să încercăm să convingem lumea de valoarea noastră“, explică psihologul Dorothy Parker în cartea sa „Why we lie“. De aceeaşi părere este şi Lucy Kellaway, jurnalistă la Financial Times, care a scris un editorial cu un titlu elocvent: „Strada spre succes este presărată cu minciuni micuţe“. Tema centrală a articolului sunt aşa-numitele „good lies“, acele minciuni bune şi nevinovate care nu conţin exagerări. Această teorie este susţinută şi de un studiu al Harvard Business Review, care a demonstrat că persoanele care se bucură de cel mai mult succes pe plan profesional sunt şi cele mai mincinoase.

Elogiu succesului

În editorialul său, Kellaway aduce un omagiu aşa-numitului „polite charme“, „farmec gentil“, tipic persoanelor de succes, care în timp ce gândesc (şi fac) un lucru ştiu să declare cu seninătate exact contrariul. „Când şeful meu mă întreabă: ei bine, în ce stadiu e articolul?, eu îi răspund că este aproape gata, cu toate că tocmai am început“, mărturiseşte Kellaway. În opinia jurnalistei, cine ştie să mintă ajunge mai uşor la succes pentru că este mai inteligent.
„Într-un fel, este vorba de capacitatea de a-mi modifica propriul comportament în funcţie de circumstanţe, iar eu sunt orgolioasă de minciunile mele“, spune jurnalista. Această combinaţie machiavelică între ficţiune şi putere („Principele trebuie să ştie să simuleze şi să disimuleze) în versiune contemporană prevede o falsă armonie cu colegii, o falsă acceptare a propriului rol în piramida ierarhică, o falsă satisfacţie a propriei munci. Această fină „operaţiune“ de diplomaţie necesită simţul măsurii şi inteligenţă, cum susţinea Platon, în opinia căruia, doar un înţelept era capabil să mintă. „Poate să spună o minciună sau adevărul pentru că le cunoaşte“. Nu se ştie dacă se poate spune că Alexis Debat, cel care dându-se drept un specialist în terorism, a reuşit să călătorească de mai multe ori Pakistan pe cheltuiala postului ABC, semnând ştiri „bombă“ despre Al Quaeda, era un geniu sau de fapt cei care au crezut în diploma falsă de la Sorbona şi într-o funcţie precedentă, bineînţeles inventată, la Ministerul Apărării din Paris.
„Teatralitatea susţine întregul raţionament: societatea contemporană, unde concurenţa este acerbă, face necesară minciuna. Cine reuşeşte să îşi atribuie merite mai mari decât cele reale, cei care ştiu să îşi laude presupusele capacităţi profesionale au drumul mai lin decât angajaţii vulnerabili, care nu ştiu să îşi vândă propriile calităţi. La şedinţe, ies în evidenţă cei care se pricep mai bine la comunicare“, este de părere Domenico De Masi, sociolog la Universitatea din Roma. Însă, dacă strada spre succes este presărată cu mici minciuni, la fel de adevărat este că pentru a te menţine în vârf este nevoie de oarece tupeu. Este suficient să amintim cazul fostului preşedinte american Bill Clinton, care a negat în mod repetat că ar fi avut o relaţie cu Monica Lewinsky. În cele din urmă, el a fost nevoit să recunoască adevărul la televizor. Filosoful german Schopenhauer ar fi spus că Bill se afla în „legitimă apărare“, în timp ce Rousseau ar fi vorbit, probabil, de „minciună nevinovată“. La urma urmei însă, nimic nu este mai adevărat decât maxima fostului premier britanic, Winston Churchill: „În vreme de război, adevărul este atât de preţios încât trebuie protejat de o barieră de minciuni“.

„Teatralitatea susţine întregul raţionament: societatea contemporană, unde concurenţa este acerbă, face necesară minciuna. Cine reuşeşte să îşi atribuie merite mai mari decât cele reale, cei care ştiu să îşi laude presupusele capacităţi profesionale au drumul mai lin decât angajaţii vulnerabili, care nu ştiu să îşi vândă propriile calităţi“.