La ce oră vine sfârşitul lumii?

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

„Mercury Theatre on the Air“, aşa se numea emisiunea săptămânală a lui Orson Welles în care erau lecturate romane celebre. Pe 30 octombrie 1938, lectura a fost mai specială. Welles a citit Wells. Piesa, o adaptare a romanului „Războiul lumilor“, de H.G. Wells, a atras atenţia a aproape 6.000.000 de americani, care au fost convinşi că a venit sfârşitul lumii.

Timp de 16 săptămâni, „Mercury Theatre on the Air“ îşi câştigase deja un număr consistent de ascultători. Chiar dacă erau un pic plictisiţi, săptămână de săptămână, ei ascultau emisiunea lui Orson Welles, care, în afară de lecturarea unor romane, le propunea şi momente muzicale şi de spectacol. Nici Orson Welles şi nici producătorii emisiunii nu intenţionau să facă o farsă ascultătorilor, ci doar încercau să le trezească interesul. Aşa că s-au gândit să facă altceva, alert şi mai dinamic. Zis şi făcut. Şi a venit fatidica dată de 30 octombrie 1938. În studioul amenajat la etajul 20 al unei clădiri de pe 485 Madison Avenue din New York, era în plină desfăşurare lecturarea piesei „Războiul lumilor“, a lui Herbert George Wells. Piesa începe. Extratereştrii invadează Terra. Prima pauză muzicală. Apoi primul buletin de ştiri. „Au avut loc explozii pe Marte“. Welles se prezintă ca astronom. „Pe Marte nu există nici o formă de viaţă“, spune el. Din nou o pauză muzicală. Ascultătorii se întreabă deja ce se întâmplă. Din nou un buletin de ştiri. „Din câte se pare, marţienii fugiţi de pe Marte au aterizat la Grover Mill’s, în New Jersey, la bordul unui obiect zburător ciudat“. Din nou muzică (în acei ani, nu existau reclame).
„Populaţia s-a năpustit la locul faptei. Suntem în legătură cu corespondentul nostru, Carl Phillips“. Straniul obiect zburător se deschide şi scoate la lumină un marţian care înmărmureşte asistenţa, Carl urlă. „Sunt flăcări peste tot“. Unii ascultători şi-au ieşit din minţi şi nu se mai află lângă aparatele de radio. Zvonurile se răspândesc cu repeziciune.A început delirul.

Panică la radio

Postul de radio îşi întrerupe programul şi începe să transmită ultimele informaţii despre aterizare. Totul este fals. Însă nimeni nu se gândeşte la asta, nici măcar pentru o secundă. Informaţiile se succed cu repeziciune, „Poliţia din New Jersey a atacat naveta“, se aude la radio. În alt buletin de ştiri, se menţionează că marţienii au o armată. Sunt mulţi. „Au exterminat poliţia“. Un anonim secretar general recomandă concetăţenilor să evacueze oraşul şi chiar ţara. Fiecare buletin de ştiri oferă detalii cu privire la o iminentă catastrofă. Au loc interviuri, dezbateri, specialiştii îşi dau cu părerea. Totul este însă fals. Cine ştie cât s-au distrat punând în scenă toată această nebunie! Prima parte a programului se termină cu intervenţia unui celebru reporter care anunţă naţiunea că New York-ul a fost invadat. Marţienii au preluat controlul asupra oraşului. America este şocată. Mii de persoane terorizate îşi abandonează casele. Unii, cuprinşi de delir, ajung chiar să vadă lucruri inexistente: lumini în depărtare, nave (cisterna de apă a unui fermier). „La ce oră vine sfârşitul lumii?“, se întreabă un domn terorizat. Şase milioane de ascultători stau cu urechea lipită de radio. Însă, nu toţi vor auzi ultima parte, cea în care Orson Welles anunţa opiniei publice că emisiunea s-a terminat. Că a fost vorba de un joc de Halloween. 1,7 de milioane de ascultători au crezut informaţia, iar 1,2 milioane au fost terorizaţi.

După 30 octombrie 1938
După acea emisiune, Orson Welles a primit patru oferte de a fi regizor la Hollywood. Încep să apară primele proiecte radiofonice. Trei ani mai târziu, pe 7 decembrie 1941, a avut loc atacul japonez de la Pearl Harbour. Americanilor le vine greu să mai creadă că la radio sunt difuzate ştiri adevărate. Episodul din 30 octombrie este citat în literatură, în cel puţin patru cărţi, printre care „Odiseea spaţială“ a lui Arthur C. Clarke şi „Sphere“ a lui M. Crichton. În cinematografie, episodul este evocat în „Space Invaders“, în „Gremlins“ sau în „Diary of Death“, ca să nu mai vorbim de „Războiul lumilor“, al lui Spielberg, din 2005.