Farmecul Magnoliei

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

După câteva încercări nereuşite de a găsi un restaurant deschis în preajma Paştelui, paşii m-au purtat pe strada Fraţii Goleşti. O curte obişnuită pentru peisajul zonei mă anunţă printr-o firmă luminoasă că acolo se află Magnolia Rest & Pub. Curtea, frumos străjuită de magnolii, te invită în barul care se află la demisolul casei vechi, iar prin uşa din lemn masiv se face accesul în restaurant. La prima vedere, localul e unul obişnuit, împărţit în camere pentru fumători şi nefumători. Am fost îndrumat în spaţiul pentru fumători, meniul apărând pe masă instantaneu. Pentru că specialităţile erau de o diversitate de invidiat, consultarea meniului a luat ceva timp, fără însă a fi întrerupt. După ce la masa mea s-au comandat gordon bleu, cartofi prăjiţi, spaghete Carbonara şi un vin demidulce, am observat interiorul. Mesele aşezate oblic de-a lungul încăperii controlau spaţiul intim din restaurant cu o discreţie desăvârşită. Pereţii prezentau imagini din Craiova veche, iar tocăria era vopsită în culori calde, ca şi tapetul şi perdelele, asortate cu gust.

Bucătărie desăvârşită

După nu foarte mult timp, mâncarea a fost adusă. În faţa mea, porţia de cartofi prăjiţi şi gordon bleu-ul erau însoţite de o frunză de salată. Vinul a fost turnat în pahare, urându-ni-se poftă bună. Am gustat. Acum pot spune că în Magnolia se găteşte extraordinar. Papilele mele gustative au fost invadate surprinzător de gustul bogat al şniţelului, iar cartofii prăjiţi, peste care aşezasem un strat subţire de tzatziki, întregeau deliciul gastronomic. Vinul cu o aromă intensă se potrivea de minune cu caşcavalul fierbinte din gordon bleu. De fiecare dată când tacâmurile erau puse la încercare, aveam senzaţia că nimic nu se mai află în jurul meu. Din când în când, mă întorceam la realitate, dar numai pentru a folosi un şerveţel sau pentru a admira încă o dată calmul cromatic al încăperii.

După ce mâncarea m-a încântat atât de mult, m-am decis să comand o porţie de clătite cu ciocolată, care a sosit fără întârziere. Sosul de ciocolată se întindea peste cele două clătite anunţând, parcă, gustul lor minunat. Din păcate, am primit un telefon şi a trebuit să plec, cu promisiunea că mă voi întoarce repede. Şi aşa a fost. După zece minute, revenind în restaurant, am găsit masa... goală. Am privit întrebător la însoţitorul meu. Mi s-a spus că au fost luate, după ce a fost cerută permisiunea, pentru a fi păstrate la cald. „Trebuie să fie o glumă“, mi-am zis. Şi m-am înşelat. Odată cu apariţia mea înapoi, au venit şi clătitele, care, după toate exigenţele, erau delicioase.

Am gustat încă o dată din vinul ce mă fascinase atât de tare până atunci şi am constatat că nici după dulceaţa ciocolatei nu-şi pierduse aroma aceea răcoritoare.

Am cerut nota, am plătit şi am intrat înapoi în cotidian. Întunericul masca strada Fraţii Goleşti. M-am îndreptat uşor către casă, gândindu-mă la Eliade şi a sa „La Ţigănci“. Numai că la Magnolia seducţia vine din altă parte.