I-au spus Iris căţeluşei pe care au găsit-o, la sfârşitul lui septembrie, în adăpostul canin de la Făcăi, într-o baltă de apă şi urină, cu ochii atârnându-i în afara orbitelor. Medicii veterinari au curăţat-o şi i-au cusut ochii. De curând, animalul bătut cu cruzime în cap a ajuns în Olanda, adoptat de o familie.
Stă cuminte, un pic adusă, în formă de covrig. Botul lunguieţ, ca al unui câine de vânătoare, se odihneşte pe membrele din faţă. Petele cafenii sunt împrăştiate pe blana neagră, cu păr mărunt şi scurt. Unele sunt aruncate deasupra ochilor, care, de la distanţă, pare că stau închişi. Dar nu-i aşa. Sunt doar cusuţi, de la un capăt la altul, aşa încât nici un firicel de lumină să nu se strecoare în locul întunecat, scobit şi golit de cei doi globi. De când nu mai vede, e numai frică. Stă acolo unde o aşezi, de teamă să nu deranjeze pe cineva care s-ar putea înfuria şi i-ar face şi mai rău decât îi este, decât i-au făcut alţii. Aşa, mai bine stă nemişcată…
Povestea unui câine fără adăpost
Iris a rămas fără vedere într-o zi de septembrie. Oamenii de la asociaţiile de protecţia animalelor au găsit-o în… „adăpostul“ de la Făcăi, într-o boxă plină cu apă, fecale şi urină, cu ochii atârnându-i din orbite şi sângele picurându-i din cele două cavităţi, ghemuită într-un colţ, după ce fusese udată cu furtunul de paznicul amplasamentului. Gazeta de Sud a scris atunci despre cruzimea omului dotat cu raţiune şi discernământ, pentru care singura soluţie a fost ranga (http://www.gds.ro/Actualitate/2009-10-01/I-au+scos+ochii!). Tratată în cabinetul veterinar al dr. Aurelian şi Petrişor Ştefan, Iris trăieşte. La aproximativ două luni de când a fost orbită, a fost adoptată de o familie din Olanda.
O lună de pregătiri
30 de zile au muncit cei implicaţi în povestea căţeluşei fără ochi pentru a obţine toate actele şi pentru a pregăti plecarea lui Iris (şi a altor doi câini fără stăpân) spre Amsterdam. „Tot drumul până la aeroport am fost ca într-o transă, nu mă puteam gândi la nimic, aveam doar un zâmbet permanent pe faţă şi cred că niciodată nu m-am simţit atât de copleşit. Am vorbit mult cu persoanele implicate direct în această poveste incredibilă, dar şi cu persoane necunoscute, care doreau să afle deznodământul acestei lecţii de viaţă, pe care ne-o dăduse Iris tuturor, din păcate, fără voia sa şi cu un preţ incredibil de mare – o mare traumă şi un handicap ce o va urmări pentru întreaga viaţă“, scrie pe blogul său, www.matraguna.net, Dan.
În ţară străină
Opt persoane au aşteptat cu sufletul la gură, după aterizarea avionului, să vadă cele trei animăluţe păşind pe pământ olandez. „Tot discutând despre poveştile lor de viaţă, o grămadă de persoane care se aflau şi ele la «Arrivals» (Sosiri) au început să fie atente şi să ne urmărească. Timpul se scurgea din ce în ce mai greu şi de fiecare dată când se deschideau uşile, inimile noastre băteau cu mai multă putere“.
Trecuseră 40 de minute şi lumea începuse să se îngrijoreze. Au aflat ulterior că fuseseră probleme şi căţeii au fost daţi dispăruţi pentru scurt timp. „Bine că noi, cei aflaţi de partea cealaltă a liniei de sosire, nu am ştiut acest amănunt… Nu vă pot descrie însă momentul magic în care cele trei graţii şi-au făcut apariţia. Bucurie, lacrimi, învălmăşeală… nu ştiai efectiv la care să te opreşti… ce să faci… Am fost copleşiţi atât de restul pasagerilor care soseau, cât şi de persoanele care îi aşteptau. Fiecare voia să le afle povestea, de unde sunt… îşi strecura degetele prin gratiile cuştilor, încercând să le mângâie. Nu mai ştiam cine e din grupul nostru, cine nu, era doar o învălmăşeală totală de feţe zâmbitoare. Aproximativ o oră nu ne-am mişcat decât câţiva centimetri faţă de uşa terminalului de sosiri internaţionale. Pentru mine, ca român, această manifestare de afecţiune din partea tuturor celor prezenţi acolo a fost ceva deosebit, ce s-a adăugat emoţiilor de a le vedea, în sfârşit, pe caţeluşe, aici, în Olanda“, povesteşte Dan.
Vedeta oraşului
În oraşul în care a ajuns, după miezul nopţii şi după două ore de mers cu maşina de la aterizare, Iris e cunoscută de toţi. Oamenii îi ştiu povestea, iar căţeluşa fără ochi, speriată şi timidă, şi-a făcut prieteni trei pisici, un iepuraş şi un băieţel care stă mai tot timpul pe jos, lângă ea, o mângâie şi o alintă, îi vorbeşte şi o ia în braţe, să se simtă la adăpost, ferită de picioare în burtă şi răngi în cap. De altfel, el este şi motivul principal pentru care căţeluşa cu ochi cusuţi n-a mai părăsit casa Ilonei, mămica lui şi membra unei asociaţii pentru animale, în casa căreia a poposit în prima noapte în Olanda. „Iris e bine“, povesteşte Ilona într-o scrisoare electronică, „merge singură prin grădină, ba chiar a reuşit să urce treptele – le urcă şi le coboară, fără ajutor, după ce, la început, am lăsat-o să-şi dea seama cât de mari sunt. Lumea care o vizitează o adoră, pentru că e, într-adevăr, un câine special“.
O poveste pe internet
Istoria adopţiei a început când Oana Popescu, preşedinta Asociaţiei „Speranţă pentru animale“ din Craiova, a postat pe câteva forumuri povestea lui Iris. De aici, prin intermediari – Dan din Cluj, autorul blogului matraguna.net şi Mara, prietena sa din „ţara lalelelor“, a ajuns în casa Ilonei, unde va şi rămâne, băieţelul acesteia ataşându-se foarte tare de ea.
