Nu a avut timp să vadă decât maşina care se apropia vertiginos… Apoi, firul s-a rupt. Întuneric, linişte… o vagă durere şi parcă un plânset de femeie deznădăjduită. S-a trezit la spital. Trăia. La 16 ani, rămăsese în viaţă. Dar fără piciorul drept.
Am găsit-o în recreaţie, într-o sală de la parterul Liceului „Nicolae Titulescu“ din Craiova, alta decât aceea unde învăţase anul trecut. După accident, îmi explică, directorul a mutat clasa ei, a X-a D, de la etaj la parter. Zâmbeşte. S-a obişnuit cu atenţiile şi grija pe care toată suflarea liceului i le-a arătat încă din prima zi. De aceea nu e surprinsă nici acum, când toate fetele din clasă s-au strâns ciorchine la banca ei. Adiţa îi scrie o cerere către director, Lori o întreabă dacă vrea ceva de la chioşc, Mirela îi povesteşte filmul de aseară… Nici una nu o face pentru şefa clasei. O fac pentru Michiduţa lor, cum o alintă cu drag, prietena şi colega pentru care, în iulie, şi-ar fi dat fericite sângele, numai să o salveze.
Un răspuns… pentru toată viaţa
28 iulie a picat într-o luni. Mihaela plecase de acasă de dimineaţă, pe la 7.00, cu Cătălin, fratele ei. Trebuia să ajungă la ţară şi au mers în intersecţie, să-şi aştepte bunica. Totul s-a petrecut într-o clipă. O Dacie venea cu viteză dinspre Luncă. Aflată în refugiu, tânăra a apucat să vadă doar cum şoferul a tras brusc de volan în dreapta. N-a avut timp să reacţioneze. Bolidul a rupt o conductă, apoi a smuls din asfalt semaforul. Şi, brusc, s-a făcut întuneric…
„M-am trezit la spital, la Reanimare, după multe ore în care medicii au încercat să mă readucă la viaţă. A fost cumplit…“, povesteşte Mihaela. Se joacă, uşor nervoasă, cu un pix. Nu-i place să-şi amintească. Din când în când zâmbeşte, pentru a-şi ascunde emoţia. În jur, colegele au împietrit, ascultând, a câta oară, dureroasa poveste. „Veniseră mulţi oameni să mă vadă… Erau părinţii, Cătălin – care, din fericire, nu a păţit nimic – colegi, profesori, rude, cunoştinţe. Veniseră să doneze sânge, mi s-a spus, pentru că pierdusem o cantitate foarte mare şi viaţa mea era în pericol din această cauză…“.
Nu i-a spus nimeni nimic atunci. Nici nu bănuia ceva. Curios, dar simţea durerea furnicându-i „ambele“ picioare, până în vârful degetelor. A doua zi, însă, când s-a ridicat în şezut să mănânce, a văzut, prin cearşaf, un spaţiu gol. S-a uitat spre mama ei, sperând din totul sufletul că îi va spune altceva. Chiar în acel moment a intrat şi dr. Cristian Boborelu, cel care îi salvase viaţa. Cu toate precauţiile şi ezitările medicului, răspunsul a fost alb, dur, necruţător: piciorul drept fusese amputat.
Şocul a venit mai târziu
În nouă zile de internare, Mihaela Barbu a devenit, să zicem aşa, vedeta Spitalului de Urgenţă. Asistente, medici veneau să o vadă. Să-l cunoască pe cel mai curajos bolnav care intrase vreodată pe porţile lor.
„Cred că i-am şocat cu liniştea şi resemnarea cu care am primit vestea. Mi-au curs câteva lacrimi. Atât…“
Şocul a urmat însă la două săptămâni după accident. Era o zi călduroasă de august. Ajutată de cadrul metalic cumpărat de părinţi, Mihaela a ieşit în parc cu câteva colege. Nu a părut să o deranjeze ceva, îşi amintesc fetele, a râs şi a glumit, s-a simţit bine, redevenise Miki cea dintotdeauna. Ajunsă însă acasă, furtuna ţinută prea mult în frâu s-a dezlănţuit.
„A urlat şi a plâns o zi şi o noapte“, povesteşte cu glas stins Ştefania Barbu, mama Mihaelei. Se sprijină de pervazul unei ferestre în holul şcolii. A venit să o ia acasă, aşa cum face în fiecare zi de când a început anul şcolar. Nu intră încă în clasă. Nu vrea ca fata ei să o mai vadă plângând…
„Ţipa cum nu am crezut vreodată că o să aud. A rupt lenjeria, a spart tot ce i-a picat în mână, a sfâşiat maimuţoii din camera ei… Era distrusă şi nici unul nu ştiam cum să o liniştim. Îmi striga: «Trebuia să mai aştepţi o jumătate de oră, să nu mă bagi în operaţie, şi muream. M-ai fi uitat în timp şi nu mai sufeream nici eu, nici voi!»“. Femeia suspină, învinsă de durere. Pentru ea, mama care a respirat toată viaţa numai pentru copiii ei, accidentul din iulie a însemnat cea mai mare nenorocire. Şocul a înnebunit-o. Câteva săptămâni după accident, timpul s-a măsurat de la un atac de panică la altul, de la o criză la alta.
„Nu puteam să realizez ce s-a întâmplat. Nici acum nu pot. Parcă sunt într-un vis urât şi aştept să mă trezesc… Un copil atât de bun… Întotdeauna premiantă, întotdeauna ascultătoare, atât de plină de viaţă!… Înainte, ea era cea care stătea lângă mine când mă simţeam rău. Acum, am ajuns să stau eu în genunchi lângă ea…“. Plânge necontrolat. „Aseară ne uitam pe nişte poze… de dinainte. Şi când o vedeam cât de veselă era, de plină de viaţă, simţeam… cum să spun… cum mi se urcă sufletul în gât, să iasă afară. A observat că mi-e rău şi a închis calculatorul. De fapt, tot ea e cea care mă încurajează pe mine, pe taică-său, pe toţi“.
Profesorii şi colegii, alături
Sună de ieşire. Cu catalogul clasei a X-a D sub braţ, profesoara de chimie iese din sală. Se numără printre cei care au apreciat-o şi îndrăgit-o pe eleva Mihaela Barbu încă din primele zile ale clasei a IX-a. Iar acum, mai mult ca niciodată. De aceea, nici nu-şi poate stăvili cuvintele frumoase şi admiraţia faţă de ea.
„Este un om deosebit. M-am ataşat de ea de anul trecut, când organizam nenumărate campanii pentru bătrânii de la azil. Ea era întotdeauna prima care îşi oferea sprijinul. Iar după accident a dat dovadă de un curaj extraordinar. Altcineva, în locul ei, de vârsta ei, s-ar fi prăbuşit… Dar credinţa în Dumnezeu şi speranţa au ajutat-o să reziste. De cele mai grele încercări a trecut cu bine: s-a întors la şcoală, şi-a reluat viaţa de zi cu zi. Noi toţi, profesori, elevi, am încercat să ne comportăm normal, să îi întărim convingerea că pentru noi este aceeaşi, că nimic nu s-a schimbat şi că viaţa va continua. Nimeni nu are sentimentul că e o persoană cu handicap. Ci aceeaşi Mihaela, elevă excepţională şi om deosebit“…
Banii aduc speranţa
A mai fost un impas. Plecarea la Bucureşti, acum trei săptămâni, la Fundaţia Silviu Prigoană, cea care îi poate realiza proteza pentru picior.
„Am văzut doar scheletul metalic, neîmbrăcat“, îşi aminteşte Mihaela, în timp ce se îndreaptă spre ieşirea din şcoală, sprijinită de o parte de mamă şi de cealaltă, de colega de bancă, Adiţa. „M-am speriat şi am început să plâng. Medicii m-au liniştit, însă, cât de cât. Mi-au spus că proteza va suplini în proporţie de 95% piciorul pierdut… Şi că mă va ajuta să-mi continuu viaţa, aproape la fel“, schiţează un zâmbet timid, plin de speranţă. „Pentru a o obţine însă, dar şi pentru recuperare şi cazare acolo – timp de câteva săptămâni – am nevoie de 40.000 de lei… Sumă prea mare pentru părinţii mei, amândoi pensionari“. Se opreşte să se odihnească. Un prieten deschide portiera maşinii, să o ajute să intre, în timp ce mama îi strânge cadrul din metal rece.
„Dar cred că voi reuşi. Nenumăraţi oameni au venit atunci să doneze sânge, deşi nu mă cunoşteau. Poate vor dori să mă ajute şi acum… Apoi, o să-mi reiau activităţile de până acum. Voi continua să merg la dansuri – la partea de cor, ce-i drept – , la echipajul de Sanitari. Şi voi da mai târziu la Medicină – aşa cum îmi spune medicul meu, dr. Boborelu: să salvez şi eu o viaţă…“
Apel la solidaritate
Acum aproape două luni, pe 29 iulie, Mihaela Barbu, de 16 ani, din Craiova, a fost victima unui cumplit accident rutier. La intersecţia străzii Râului cu bulevardul Ştirbei Vodă, Alin Codiţoiu, de 20 de ani, din comuna Bucovăţ, având permis de numai câteva luni, conducea o Dacia dinspre Bucovăţ către Ciupercă. La un moment dat, a pierdut controlul asupra volanului, maşina a izbit un stâlp de semafor şi a fost proiectată pe trotuar, spulberând-o pe Mihaela, aflată pe refugiu.
„Primul ajutor mi l-a oferit un bărbat despre care nu mai ştiu nimic de atunci. Am auzit că mi-a legat piciorul cu un cablu, să nu mai pierd sânge. Mi-a salvat viaţa. Vreau să-i mulţumesc pentru asta…“, spune Mihaela, având aproape întipărit pe chip acelaşi zâmbet blajin…
Cei care vor să o ajute pe această copilă de numai 16 ani să-şi continue viaţa o pot face depunând bani în contul RO66BTRL01701201I70329XX, deschis la Banca Transilvania, Craiova, sau pot să contacteze redacţia Gazetei de Sud. Vă mulţumim.
