Frumoşii bătrâni ai urbei

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Micuţă şi plăpândă, aproape cât un copil de şcoală, stă într-o fâsnă, făcută ghemotoc pe un scaun din plastic, cu picioarele neajungându-i la pământ. Cu spatele la masă şi cu privirea spre poartă, craioveanca Păuna Dincă îşi aşteaptă cuminte oaspeţii. Tocmai a împlinit 100 de ani...

Un gard înalt, în spatele căruia se zăreşte o casă gălbuie, cu nuanţe crem. Curtea, plină de flori, adăposteşte în mijloc o masă lungă. Un tort învăluit în frişcă mai are putere să zâmbească în soare, necuprins încă de moleşeală. În capăt de masă, întoarsă cu faţa către oaspeţii care păşesc în curte, Păuna Dincă stă cu capul uşor plecat, odihnindu-şi mâinile pe spătarul scaunului. Nu e prea atentă la ce se întâmplă în jur. Nici chiar la sosirea primarului Craiovei. Zâmbeşte o clipă, uşor, cu un colţ de gură, aproape nevenindu-i să creadă că a ajuns la 100 de ani. Apoi dă din cap, parcă a amărăciune. Atâta drum, atâtea zile.... De vreo zece ani a rămas văduvă. Bărbatul, Nicolae, a murit într-o zi de ianuarie, pe 26. Copii n-au avut. Când n-au mai putut să se descurce amândoi cu bătrâneţea, au chemat nepoţii în ajutor. Dinspre soră. Şi povara treburilor din gospodărie n-a mai stat pe urmerii lor.

Şirul anilor

Doar mamaie Păuna a ajuns la 100 de ani. Singură. Doar cu nepoţii şi strănepoţii. Nu le mai ştie numărul. Nu se mai ştiu nici ei. Când e cald, iese uşor din casă, sprijinindu-se într-un ciomag şi de mâna cuiva mai puternic. Ca acum. De ziua ei. Are oaspeţi mulţi. Nu numai cu primarul Solomon o să ciocnească un pahar de şampanie, ci şi cu finii şi cu toţi cei din familie, care stau în apropiere. Azi s-a primenit de cu ziuă. O fustă neagră lasă să se vadă picioruşele subţiri, îmbrăcate cu ciorapi negri, tricotaţi. Un sacou albastru acoperă o vestă de aceeaşi culoare, în nuanţă mai deschisă. Pe cap, şi-a înnodat un batic maro, cu câteva imprimeuri şerpuite. Vorbeşte greu şi puţin. Gustă din paharul cu şampanie dulceagă şi rămâne apoi cu ochii pironiţi în licoare, ca şi cum ar căuta să descopere ceva ascuns. „Nu prea mai vorbeşte nici cu noi. Dar nu şi-a pierdut memoria şi nici raţiunea până acum. E sănătoasă, atât cât poate fi la vârsta asta“, spune unul dintre nepoţii care locuiesc în aceeaşi casă, Dan Bruno.

Bucuria de-o clipă

Rudele spun că aşa era şi înainte să îmbătrânească: „Ăsta era felul dânsei. Mai tăcută. Şi cu bărbatul s-a înţeles bine. Au stat peste 60 de ani amândoi. Întâi la Mischii, că de-acolo sunt, apoi aici, în Barieră“, spun Nicolae Mehedinţeanu şi Alexandru Ologu. Între timp, Elena Costache, altă nepoată, aduce tortul cu lumânările în formă de cifre: „Hai, mamaie, să suflăm în ele!“. Păuna îşi ridică privirea şi zâmbeşte uşor. Îi place prăjitura. Arată bine. Ar mânca o felie. Se lasă însă cu greu înduplecată să sufle în lumânări. O dată, de două ori, de trei ori... Reuşeşte. Aplaudă încet, ca un copil timid care se bucură discret că a reuşit. Îşi lasă apoi din nou mâinile pe scaun şi priveşte un punct din poală.

100 de ani... Mulţumesc... rosteşte abia auzit, răspunzând urărilor.