România rămâne un câmp de vânătoare pentru bănci

Din când în când, câte o campanie de PR a băncilor comerciale ne asigură că instituţiile de credit acordă o importanţă deosebită clienţilor şi că relaţia de încredere cu aceştia constituie cheia succesului business-ului lor. Aşa ar şi trebui să fie. Aşa a şi fost pe vremea când capitalismul funcţiona, iar băncile nu puteau prospera (şi rezista) fără ca propriii lor clienţi să nu fie la rândul lor câştigători în arena economiei de piaţă. Acum 100 de ani, când capitalul era la mare căutare, nefiind diluat de lichidităţile ieşite aberant din băncile centrale şi din sistemul rezervelor fracţionare, băncile nu puteau avea un alt model de business decât acela în care debitorul obţinea randamente superioare în urma utilizării creditelor accesate.
Prin urmare, contractul de credit ar fi el însuşi un parteneriat între bancă şi client, de pe urma căruia să beneficieze ambele părţi. În România, relaţia dintre cele două părţi s-a deteriorat semnificativ după primul episod de implozie a creditului. Îndoiala şi năduful precumpănesc deja asupra sentimentului de încredere şi nici nu avem semnale că va fi altfel în viitorul apropiat. Faptul că disputele au ajuns în Justiţie reprezintă doar un simptom al unui fenomen mult mai grav, care afectează întregul climat economic din ţară. Pentru că neîncrederea faţă de bănci se manifestă deopotrivă în cazul familiilor debitoare şi la managerii de companii.
Deşi reprezentanţii sectorului bancar ne dau cu totul alte explicaţii, sunt totuşi argumente evidente care ne spun că nemulţumirea generalizată a clienţilor băncilor este justificată. Nu pentru că băncile ar face profit în vreme ce debitorii se scufundă sau din cine ştie ce alte considerente populiste, aşa cum se prezintă caricatural o stare de fapt care trebuie analizată mult mai atent.
În realitate, iritarea clienţilor faţă de instituţiile de credit nu este câtuşi de puţin una de resort emoţional, eventual aţâţată de demagogia vreunor politicieni. Este vorba, de fapt, despre un răspuns al pieţei faţă de trădarea principiilor acesteia de către bănci atât în perioada de boom, cât şi după declanşarea crizei. Pe bună dreptate, debitorii se simt trădaţi şi îşi dau seama că acele contracte de credite semnate în anii de creştere economică nu au reprezentat un veritabil parteneriat.
Cuvântul „parteneriat“ nici nu îşi are locul pentru a descrie relaţia dintre bănci şi clienţi pe meleagurile mioritice. Sintagma potrivită este cea născocită în vâltoarea ciclurilor economiei de piaţă în America: „predatory lending“. Contractul de credit, la limita înşelătoriei, văzut ca o modalitate de a-i şmecheri pe clienţi, a fost regula într-o Românie transformată într-un câmp de vânătoare pentru bănci. Raportul dintre răpitor şi pradă – sintetizat atât bine de expresia americană – este cel care încă funcţionează la noi.
Ce fel de parteneriat este acela în care băncile „îi ademenesc“ pe debitori să semneze contracte ipotecare pe 25-30 de ani pentru a plăti pe locuinţe  preţuri enorme, supraevaluate? În ce fel au beneficiat clienţii de „expertiza“ băncilor atunci când au cumpărat case în anii de boom? „Parteneriatul“ cu instituţiile i-a adus realmente pe debitori în pragul falimentului, cealaltă variantă fiind aceea în care aceştia trăiesc şi muncesc literalmente pentru bănci. Situarea sistemului bancar românesc în topul creditelor neperformante din Europa ne arată cam pe ce fel de temelii au fost constituite „parteneriatele“ dintre bănci şi clienţii lor.
O criză este de obicei o ocazie de a îndrepta lucrurile, o etapă de reflexie în urma căreia actorii economici să repare disfuncţionalităţile din trecut. Din păcate, nu vedem că, după etapa de implozie a creditului pe care am parcurs-o, băncile şi-ar fi schimbat abordarea faţă de clienţi, oricât de ambiţioase ar fi campaniile de PR ale acestora. Continuarea creditării ipotecare la preţuri încă inflamate în rezidenţialul românesc şi eludarea problemei viitorului contractelor de credit semnate acum la ridicările de dobândă ne spun că băncile nu văd parteneri în clienţii lor. România rămâne un câmp de vânătoare pentru bănci.