Prefectul de Dolj, Nicolae Giugea, susţine că subvenţiile acordate în ultimii ani în zootehnie n-au dat rezultatul scontat, aşa că guvernul ar trebui să susţină plantaţiile pomicole, cultura strugurilor de masă şi a legumelor, utilizând un sistem asemănător cu cel practicat în prezent în silvicultură
GdS: Deşi nu sunteţi silvicultor, în mai multe rânduri aţi atras atenţia asupra reducerii suprafeţelor forestiere din judeţul Dolj. Cât de gravă este situaţia în această privinţă?
N.G.: Suntem un judeţ cu pădure foarte puţină. În Dolj, avem pădure cam cât au două comune din judeţul Harghita, vreo 80.000 ha. De aceea nu există la noi nici un ocol silvic privat. De fapt, există unul în Gorj, la care sunt afiliaţi şi proprietari de păduri de-ai noştri.
Pentru a creşte suprafaţa pădurilor, trebuie să profităm la maximum de actualul program guvernamental de împăduriri. Practic, este vorba de o campanie de împădurire inclusiv pe terenurile private, de genul următor: eu pun terenul la dispoziţie pentru împădurire, îl dau la Direcţia Silvică, aceasta înfiinţează pădure pe el şi mi-l dă înapoi peste patru sau cinci ani, în funcţie de specie, când s-a înfiinţat pădure pe el. În această perioadă de timp, dacă eu mă răzgândesc, îmi iau terenul înapoi. După înfiinţarea pădurii pe terenul meu, am obligaţia să o întreţin, să replantez copacii dacă e secetă şi se usucă şi să o exploatez în regim silvic, nu de capul meu.
GdS: Funcţionează această modalitate de împădurire în Dolj?
N.G.: Desigur! La Daneţi şi Mârşani s-au înfiinţat în acest fel vreo 2.500 ha de pădure. E o investiţie de 17 milioane de euro, jumătate din aceşti bani reprezentând salariile pentru localnicii care au participat la înfiinţarea pădurii chiar pe pământurile lor. Practic, oamenii au câştigat de două ori: o dată că s-a plantat pădurea, apoi pentru că li s-a plătit salariu pentru munca prestată chiar în folosul lor.
În momentul de faţă se continuă această activitate, finalizăm încă 900 ha de pădure în această primăvară. Avem acum, pentru zona de sud a judeţului, studii de fezabilitate şi studii tehnice deja aprobate pentru 5.000 ha de perdele noi de protecţie. Avem, ca lungime, în judeţul Dolj, 2.000 km de perdele de protecţie, pe zona de nisip. Mai facem încă 5.000 ha, care sunt necesare, pentru că datorită acestora nu vom pierde terenuri ca urmare a deşertificării. Acolo unde e pădure, există un echilibru al atmosferei. Pădurea are rostul ei în reglarea umidităţii. Asta trebuie să facem în sudul judeţului, unde, din cauza temperaturilor excesive, există pericolul de deşertificare.
GdS: Lăsând la o parte acest program de împăduriri, ştiu că aţi avut o idee oarecum asemănătoare, dar în alt sector…
N.G.: Da, aş vrea să facem, cel puţin pentru judeţul Dolj, programe de reconversie la plantaţii pomicole, de struguri de masă şi cultura legumelor în spaţii protejate, sere şi solarii, susţinute de guvern. La plantaţiile pomicole, eu văd un asemenea program în sensul următor: îmi dă bani guvernul să-mi înfiinţez plantaţia şi pentru întreţinerea ei până în anul trei sau patru, când intră pe rod. Apoi, eu doar o exploatez. Cam la fel ar fi la viţa-de-vie pentru struguri de masă.
Vă spun de ce insist pe acest aspect: consider că s-au băgat foarte mulţi bani în zootehnie. Mâine-poimâine, proprietarul fermei zootehnice poate spune: îmi lichidez ferma zootehnică şi mă mut în străinătate, în Moldova să zicem, pentru că ies mai bine dacă îmi fac acolo fermă zootehnică. Pomii şi viţa-de-vie nu le smulge însă nimeni să plece cu ele. Iar profit se poate scoate. Preţul de producător cu care plecau cireşele de la noi către piaţa din Rusia a fost de 1,2 – 1,6 euro/kg. La fel şi la struguri de masă, la care în ultimii şase ani preţul nu a scăzut sub 1 euro/kg la angro.
GdS: Credeţi că se poate câştiga bine din viţa-de-vie, chiar şi fără să transformi toţi strugurii în vin?
N.G.: Desigur că se poate. Iar exemple există. În fiecare toamnă, în Piaţa Centrală a Craiovei vine un producător de struguri de masă care are 20 ha de viţă-de-vie în Brezniţa de Mehedinţi, dacă nu chiar mai mult. Are un soi românesc – Victoria – creat la Drăgăşani, cu care şi în Italia sunt cultivate circa 3.000 ha. Noi nu l-am dat la nimeni, dar l-au luat toţi, pentru că aşa e statul român, nu-şi protejează creaţiile. Şi e răspândit din Chile până în Argentina şi din Africa de Sud până în Grecia şi Israel.
Când vine producătorul ăsta cu struguri de masă în Piaţa Centrală, e coadă la el cum era la peşte pe vremuri. Nu mai vinde nimeni în afara lui, deşi poate că şi alţii au la vânzare tot soiul Victoria. Aici, în sud, avem acest potenţial, deoarece clima nu ne-o poate lua nimeni!
GdS: Spuneaţi că vedeţi aplicat acest program de reconversie şi la cultura legumelor în sere şi solarii. Este, oare, loc pe piaţă pentru legumele româneşti?
N.G.: Din nefericire, puţină lume ştie că cel mai mare exportator de legume din România, de fapt aproape singurul, e Florin Purcea de la Sere Işalniţa. Din România, zic, pentru că mai sunt unii care exportă câteva tone. El exportă cam 12.000-15.000 tone de castraveţi pe an, din aceia de calibrul 2-4 cm, cât măslina.
El poate şi ar putea şi alţii. În Germania, cam 90% din suprafaţa pe care o cultivau cu legume în Bavaria a fost afectată de inundaţii şi nu o mai cultivă anul ăsta. Deci, am avea o ocazie extraordinară, iar agricultura noastră are potenţial, dar ne lipseşte organizarea, acea verigă între producător şi consumator.
GdS: Consideraţi că ponderea subvenţiilor trebuie să se mute dinspre zootehnice către pomicultură, viticultură şi legumicultură?
N.G.: Dacă am interveni cu un program naţional de susţinere a acestor sectoare, în condiţiile în care, în ţara noastră, 95% din consumul de fructe şi 80% din consumul de legume sunt asigurate din import, mi se pare normal ca legumicultura, pomicultura şi viticultura pentru struguri de masă să fie cele mai susţinute sectoare din agricultura României.
Părerea mea e că s-au băgat bani extraordinar de mulţi în subvenţii pentru zootehnie, dar, cu toate astea, noi importăm 70% din carnea de porc pentru consum. Am reuşit? Eu zic că nu!
GdS: Credeţi că un asemenea program, precum cel pe care l-aţi propus, ar aduce şi locuri de muncă?
N.G.: Cu siguranţă că trebuie făcut ceva şi în acest sens, mai ales pentru tineri, care aleg să plece peste hotare, neavând de lucru acasă. Avem acest drept, să trăim mai bine şi noi, şi copiii noştri, iar ei să nu fie obligaţi să plece nu ştiu pe unde, prin străinătate. Pe de altă parte, cei care au fost la muncă în Vest şi s-au întors de acolo au o altă viziune despre viaţă şi despre muncă, un mai mare respect pentru ceea ce fac. Îmi spunea Florin Purcea la sere: „Domn’e, când intru în staţia de sortare, cel care a fost plecat din ţară nu are nici o reacţie, îşi vede de treabă. În schimb, cel care n-a ieşit niciodată din ţară, opreşte banda şi începe: «Şefu’, ce faci şefu’?». 20 de minute dacă stau, el tot 20 de minute nu mai face nimic“. E altă mentalitate, e altceva…
GdS: Revenind la nevoia de locuri de muncă, cum vedeţi faptul că unii dintre furnizorii Ford au preferat să se stabilească în Olt, nu în Dolj?
N.G.: Pe mine, unul, m-a deranjat extraordinar de mult faptul că un furnizor Ford a venit în Craiova, a venit în Dolj, apoi s-a aşezat la Balş. Apoi a venit altul şi s-a aşezat la Caracal. Nu-i invidiez, dar mie mi se pare că era mult mai accesibil Filiaşiul, cu drum pe patru benzi, decât Caracalul, ca distanţă faţă de Craiova. În plus, ar fi fost forţă de muncă suficientă şi calificată în zona Filiaşiului, pentru că au fost acolo şi Fabrica de Transformatoare, şi Uzina Mecanică. Zilele următoare aş vrea să am o întâlnire cu preşedintele de la Ford, căruia îi voi propune ca tot ceea ce înseamnă investitor şi furnizor al lor să se aşeze la noi, în Dolj. De aceea, o să cer tuturor primarilor să ne prezinte oportunităţile pentru cei care ar veni să se aşeze acolo. Dacă vine cineva, un investitor, să se stabilească în comuna lui, să aflăm şi noi ce-i oferă – îl bagă în seamă sau nu?
De ce să nu facem bine alor noştri? Sunt tot ai noştri, ai Olteniei, şi cei de la Caracal sau Balş, dar, cum se zice, mi-e mai aproape cămaşa decât haina…
