L-am văzut smotocit, tras de o mână şi desprins de pământ, aproape luat târâş în timp ce gura maică-sii nu mai înceta să-l certe: nu e bine, nu trebuia, nu ţi-e ruşine, nu asculţi ce-ţi spun. Cuvintele curgeau ca potopul, în timp ce faţa celui mic exprima un amestec de nedumerire şi teamă, într-o grimasă înţepenită.
Bănuiesc că nimănui nu-i este străină imaginea: un părinte scos din răbdări, fără chef de explicaţii, fără prea mult timp. Şi primul efect al pedepsei, acela pe termen scurt: când părintele loveşte, copilul îşi pierde încrederea. Drumul, în timp, începe să se contureze. „Bătaia ruptă din rai“ naşte, la rândul ei, agresivitate. Cel mic se retrage, vorbeşte mai puţin, nu se joacă. Sau, din contră, caută experienţe similare în anturajele în care intră. Sunt cazuri în care se dezvoltă sindromul Stockholm. Cu cât abuzul se-nrădăcinează mai devreme, cu atât creşte dependenţa de agresor.
Urmările
Psihologii vorbesc despre trei forme esenţiale de abuz: emoţional – cel mai greu de dovedit de vreme ce nu lasă semne concrete, vineţii sau negre -, fizic şi sexual. Momentul în care părinţii apelează la metoda „bătăii rupte din rai“ este vârsta de doi ani a copilului: perioada „de ce“-urilor, a explorărilor, a neastâmpărului generat de dorinţa de cunoaştere. Obosiţi şi stresaţi, adulţii nu mai au răbdare să explice, să comunice. „Şi, din păcate, modelul este preluat în grădiniţe şi şcoli. Poate şi pentru că sunt copii mulţi şi personal puţin“, spune Claudia Măciucă, psiholog în cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţa şi Protecţia Copilului Dolj. O analiză recentă efectuată de cercetători în Statele Unite a arătat că, la o distanţă de doi ani, micuţii disciplinaţi mai frecvent prin această metodă erau de cel puţin două ori mai agresivi decât cei „cuminţiţi“ prin alte modalităţi. Ceea ce copiii au văzut la proprii părinţi, acasă, au imitat, convinşi fiind că este bine.
Experienţe negative
„Lasă, că şi eu am mâncat bătaie şi uite că n-am ajuns rău“, „o palmă dată la timp e chiar indicată“, sună adesea replicile părinţilor. Psihologii însă sunt de altă părere. „Bătaia, pedeapsa, în general, generează teamă, furie, ezitare. Ori, la trei-patru ani, se dezvoltă întreaga structură emoţională a copilului. Dacă nu are parte de linişte, de echilibru, va fi o persoană instabilă emoţional. De fiecare dată când ceva va ieşi altfel decât şi-a dorit, îl vor năpădi tot soiul de întrebări, neputându-şi reprima tendinţa punitivă. În plus, vor fi tentaţi să se comporte la fel atunci când vor avea propria familie“, continuă psihologul Direcţiei Generale pentru Asistenţa şi Protecţia Copilului Dolj. În centrele de consiliere, atunci când astfel de cazuri ajung în atenţia instituţiei, se lucrează separat cu părintele abuzator şi cu copilul. „Cel mai greu este atunci când oamenii fără prea multă instruire consideră că o palmă n-a omorât pe nimeni, luând ca argument popria experienţă“.
Dezvoltare, explorare
Luat pe sus fără nici o explicaţie, doar cu strigătul mamei şi cu interdicţia de a face ceva, copilul nici n-are vreme să riposteze. Rămâne nedumerit, cu sentimentul nevinovăţiei cuibărit în suflet, în memorie şi mai târziu în comportament. Părintele, în schimb, n-a rezolvat nimic. Nici o altă vârstă nu este destinată explorării mediului înconjurător decât aceea când este mic. Până la doi ani, se dezvoltă ataşamentul, la trei-patru ani – capacitatea de socializare, de unde nestăpânita curiozitate, pofta de a pune mâna pe orice, de a desface, cheful de cunoaştere. „Dacă te repezi disperat spre el şi-i smulgi obiectul din mână, ţipând că n-are voie, nu faci decât să-i «interzici fructul», deşi, în realitate, gestul lui nu e decât un pas bun, o conduită exploratorie“, adaugă Claudia Măciucă.
Copiii depresivi
„Îmi vine să mor“. Din gura unui copil de patru ani, cuvintele sună neverosimil, însă nu te pot face să nu-i ceri explicaţii. Dar depresia la copii, din ce în ce mai întâlnită în cazurile psihologilor DGASPC în ultimii ani, are cauzele ei. Fiecare vârstă are caracteristicile ei, jucăriile ei, jocurile ei. „Dacă educatoarea îi dă peste degete şi-l pune la colţ pentru că n-a scris corect cifra 5, când, de fapt, la patru ani, ea trebuie să-i dezvolte abilităţile de socializare, este evident că nu va mai vrea să meargă la grădiniţă vreodată. Dacă cel mic n-a reuşit să-şi construiască un echilibru emoţional, dacă absenţa părinţilor – şi, în special, a mamei, este resimţită puternic, de-aici până la depresie nu mai e decât un pas“, continuă psihologul.
Televizorul şi eroii
Batman e minunat, misterios şi plin de puteri. Omoară în jurul lui toate personajele. El cade, dar se ridică totdeauna. Aşa se-ntâmplă cu eroii. Copilul îi priveşte cu admiraţie şi vrea să fie la fel. E greu să înţeleagă partea negativă dacă părintele îl aşază în faţa televizorului şi îl uită acolo cu orele. Violenţa naşte totdeauna violenţă, mai devreme sau mai târziu. Astfel de imagini îşi găsesc loc în inconştient şi, în momente similare, vor ieşi la iveală. „Eu nu l-am învăţat niciodată asta“, se scuză părintele, pocnindu-l peste gură. Dar nici nu era nevoie. „Sunt copii de patru-cinci ani al căror limbaj este la nivel de desene animate pentru că ei asta văd toată ziua“.
