Cu 55 de ani în urmă...

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Era de serviciu cu clopoţelul, în ziua aceea. El întârziase. A apărut la intrarea profesorilor, nebărbierit, amărât, cerând să intre la secretariat. Lipsise de la şcoală o săptămână. Era primul an de liceu. Îi murise o soră. Mai târziu, s-au întâlnit în aceeaşi clasă. Învăţau amândoi la Şcoala Medie Tehnică de Mecanizarea Agriculturii.

S-au aşezat pe primul rând, unul lângă altul, în scaunele din lemn înlănţuite ca într-un amfiteatru. Ea, într-un costumaş răcoros, de primăvară târzie, el, în haine subţiri, elegant, sobru, cu un ceas mare, rotund, la mâna stângă, sprijinită pe picior. Nimic nu mai seamănă cu lucrurile de atunci. S-a schimbat chiar şi denumirea şcolii - azi îi spune Şcoala de Arte şi Meserii „Constantin Brâncuşi“. S-au schimbat şi ei. Au trecut 59 de ani de când Constanţa şi Ion Dumitru Băluţă s-au văzut, prima dată, la intrarea şcolii, în primul an de liceu. Şi 55 de când au absolvit şi s-au căsătorit. Un timp, au fost colegi de bancă. Au stat, ca şi acum, unul lângă celălalt, fără să ştie că vor rămâne împreună pentru toată viaţa. Abia în anul IV le-a încolţit gândul acesta...

O plimbare de grup

Nu se ţineau de mână. Aşa erau vremurile pe atunci. „Era un respect deosebit. Să ai o prietenă cu care să te poţi înţelege era un lucru de civilizaţie. Afinitatea s-a creat în timp. Relaţiile erau altfel când eram noi tineri“, povesteşte, natural, Dumitru Băluţă. Nici acum nu merg pe stradă cu mâinile unite. N-au „cultivat obiceiul acesta“. Timp de patru ani, nu s-a petrecut nimic. Se ajutau la nevoie, îşi împrumutau caietele cu lecţii şi duminica se plimbau pe Unirii, în grup. Mergeau pe dreapta în jos şi urcau apoi pe partea stângă. În rest, nu mergeau la cinematografe, la concerte sau discotecă. Nu aveau televizor, nici radio. „Nu existau posibilităţi. Statul era sărac, plătise despăgubiri de război, cerealele mergeau la ruşi. E un regret partea asta a lucrurilor, faptul că nu puteai să te duci într-o excursie. Dar regretul este al sărăciei, al lipsurilor prin care trecea toată economia naţională. Poate e demodat ceea ce spun, însă... ceea ce se petrece acum într-un cuplu nu-mi place. De-aia nici nu se sudează multe dintre ele“, adaugă apoi.

Despre celălalt

Ea îl îndrăgeşte şi-l apreciază pentru că niciodată n-a trebuit să apeleze la nimeni ca să facă în casă ceva. „El le drege toate“. Se respectă şi îşi vorbesc frumos. Nu s-au jignit, nu s-au certat vreodată în aşa fel încât să nu-şi vorbească o zi. La ei în familie nu s-a vorbit urât. Când erau mai tineri, îi aducea flori la fiecare sărbătoare. „Era mai atent. Acum, îmi mai aduce câte un cadou din când în când“, râde Constanţa Băluţă, privindu-şi soţul fără reproş. Pentru el, ea este în primul rând „un om cu o capacitate deosebită de a-şi domina munca. Dacă începe un lucru, nu-l lasă până nu-l termină. Este o bună gospodină. Şi are un fel calm de a trece peste lucrurile deosebite, iar asta ajută mult într-un cuplu. Nu e deloc un om precipitat. Şi apoi, este - bine, acum a mai îmbătrânit, dar este o femeie frumoasă“, îşi caracterizează soţia, deşi evită s-o privească prea insistent.

Muncă şi iar muncă

S-au înţeles mereu în lucruri mărunte. Şi, atunci când şi-au dat seama că ar fi bine să rămână împreună, s-au căsătorit. Respectând normele şi obiceiurile vremii. Erau în anul IV, în timpul practicii la Gârla Mare. A fost prima dată când s-au izbit de greutăţile vieţii. Erau pe cont propriu. Desfăceau combine şi utilaje folosite în agricultură şi, uneori, dificultatea fizică a operaţiilor o făcea pe Constanţa să-i ceară ajutor lui Dumitru. „Lasă, că lucrăm împreună“, i-a spus el. În toamnă, s-au căsătorit. Nu se punea problema de zestre când toată lumea era săracă. „Eram strâmtoraţi după război, se muncea mult pe şantiere, pentru refacerea de după bombardamente. Atunci când era nevoie de cadre specializate pe un domeniu, se încerca formarea unor astfel de oameni. Când accentul s-a mutat pe agricultură, şcolile au început să producă mecanici, ingineri agricoli etc. Nu se punea problema dacă vrei sau nu. Era nevoie pentru economia ţării şi se luau astfel de măsuri de urgenţă“, îşi amintesc momentele de atunci. Constanţa s-a angajat la BATMA, Baza de Aprovizionare Tehnico-Materială pentru Agricultură nr. 16 Craiova, în Secţia de aprovizionare cu piese de schimb pentru parcul auto. Şi a ieşit la pensie de acolo. Dumitru a rămas la Întreprinderea „7 Noiembrie“, unde făcuse şi practică o vreme. Şi... a ieşit la pensie de acolo. „Nu ştiam de nici o sărbătoare. În perioada Paştelui era campania de însămânţare, vara era de recoltare, iar toamna şi iarna era perioada de reparaţii. Singura zi «liberă» era 23 august, când ne luau la defilare“, lămureşte Constanţa Băluţă.

La bine şi la greu

Nu le-a fost uşor. Munceau mult. El pleca dimineaţa, la şase jumătate, ca să prindă schimbul de tură, şi se întorcea după opt seara. Şcolile profesionale dădeau tineri nepregătiţi. Trebuia să aibă răbdare, să-i lase să lucreze pe lângă cei cu experienţă. Avea funcţie de răspundere, un plan de realizat, trebuia să se ocupe de oameni... Avea „muncă nenormată“, după cum povesteşte. Dar nu-şi făceau niciodată griji pentru ziua de mâine. Nici măcar atunci când stăteau la piaţă trei-patru ore, pentru că, după ce se aşezau, în hală, în Piaţa Centrală, la coadă şi aşteptau o oră, auzeau că s-a teminat carnea şi trebuia să se orienteze spre altceva: alt meniu, alt loc. Nu le-a fost uşor nici când, după ce au terminat casa, statul i-a demolat, nici când a trebuit să vândă locuinţa moştenită de la părinţi, pentru că nu puteai avea două proprietăţi în familie. Nici atunci când unul dintre copii, băiatul, a murit...

Au trecut 59 de ani. Într-una dintre sălile fostei Şcoli Medii Tehnice de Mecanizarea Agriculturii, s-au adunat 26 de oameni. Pe vremuri, au fost colegi. În primul rând stau Constanţa şi Dumitru Băluţă. În clădirea aceea s-au văzut prima dată, pe când ea era eleva de serviciu cu clopoţelul, iar el, după ce lipsise o săptămână şi nu răspunsese la strigarea catalogului, a intrat pe uşa profesorilor, nebărbierit, amărât, voind să ştie dacă era încă elev...