Şah cu viaţa

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

A început să-şi vâre nasul în hardul calculatorului de când părinţii au cumpărat unul pentru sora mai mare, care intrase la Informatică. Se uita pe cărţi, încerca să aplice, căuta să descopere, să înţeleagă. În liceu, a câştigat primele locuri la concursurile judeţene şi naţionale de Informatică. O petrecere de majorat, o ceartă de adolescenţi, un accident şi un an de închisoare au schimbat totul.

Anul acesta a împlinit 23 de ani. Greutăţile prin care a trecut n-au lăsat urme doar pe chip, dar tânărul din Filiaşi - pe care îl vom numi Mihai - încearcă să le lase, pe cât poate, acolo, în trecut. Viaţa lui se împarte în două, despărţită printr-un văl subţire, pe care-l dă la o parte din când în când spre a lăsa oamenii să-l cunoască mai bine. Înainte, era un copil căruia îi plăceau cărţile de informatică ale surorii mai mari şi care se lăsa pradă provocărilor programării. „Părinţii îi cumpăraseră un calculator, care, de fapt, îmi era mie menit“, povesteşte zâmbind, uşor nostalgic şi mândru. Curiozitatea îl împingea să cotrobăie prin manualele ei, să dezasambleze piese, să încerce să construiască din nou. „La momentul acela era mai mult o joacă de copil“. Câţiva ani mai târziu, după ce-a intrat la liceu, lucrurile au devenit mult mai serioase. Însă, o întâmplare nefericită avea să-l oprească la începutul drumului.

Societatea l-a acuzat prima

Trei ani a durat procesul. A început când Mihai avea 17 ani, după luni bune de când, pe când plecau de la un majorat, câţiva băieţi le-au ţinut calea. O ceartă de adolescenţi teribili, care s-a încheiat cu o căzătură. Câteva zile mai târziu, procuratura bătea în poartă. „Au fost trei ani în care am continuat să merg la ore, pentru că eram judecat în libertate“. La şcoală, unii au fost de partea lui, alţii dimpotrivă. Înainte ca justiţia să dea un verdict, ei l-au condamnat. L-au privit cu neîncredere, l-au găsit vinovat, l-au marginalizat. „Profesorii care aveau mai puţin de 40 de ani m-au încurajat. Erau însă alţii care, la orele de dirigenţie, predau cazul meu. Analizau, judecau. A fost un moment în care au vrut să-mi ia dreptul de a învăţa. Doamna dirigintă însă a pledat pentru mine: dacă legea nu mă condamnase, cum puteau ei să mă oprească să-mi termin liceul? N-au ţinut cont că nu le făcusem niciodată probleme, că nu eram agresiv, n-a contat nici caracterul sau felul de a fi al celuilalt“. Atunci, au fost alături de el şi colegii de clasă, dar cel mai mult a contat sprijinul părinţilor, al familiei. 

Olimpic la informatică

În clasa a X-a a câştigat, pentru prima dată, premiul I la Informatică aplicată, faza pe judeţ. Au urmat alte concursuri, alte diplome, competiţii şi proiecte naţionale. Între timp, Mihai s-a mutat într-un liceu din Craiova. La anumite intervale, se-nvoia să ajungă la proces: la Tribunal, la Curtea de Apel, la Curtea de Casaţie. Când a terminat liceul, procesul încă nu se finalizase. A intrat la Matematică-Informatică, aşa cum îşi dorise de când descoperise calculatorul. Reuşise să se liniştească. Îşi aminteşte şi acum prima zi de arest: „Eram la Filiaşi. Au venit şi m-au luat pentru o declaraţie. Am stat la poliţie două, trei, cinci ore, apoi mi s-a spus că trebuie să mergem la Craiova. Înainte să plecăm, am auzit pe cineva spunându-i tatălui meu: «Să-i angajaţi băiatului un avocat!»“. Când a ajuns la Procuratură, avocatul din oficiu îl aştepta. Cinci minute mai târziu, a venit şi cel angajat de părinţi. „Nu ştiam că voi intra în închisoare. Bănuiam că este ceva grav, pentru că nu înţelegeam de ce fusesem adus aici. Când l-am văzut pe tata, când i-am privit faţa, mi-a venit să intru-n pământ de ruşine...“.

Muncă şi facultate

Trei ani mai târziu, avea să primească sentinţa: doi ani şi şase luni. Era de Paşte. I s-a permis atunci să facă sărbătorile acasă. „O săptămână sau două am stat în carantină, apoi m-au dus într-o cameră în care erau 84 de oameni. Mi s-a părut cea mai lungă perioadă cât am stat acolo!“. La scurt timp, Mihai a fost mutat în Penitenciarul de Minori şi Tineri. „Aici, parcă erau locuinţe de nefamilişti. De la Maximă Siguranţă, unde nu vedeai decât cerul, pentru că totul era închis, aici aveam teren de fotbal, erau pomi, puteam să mă plimb. Aproape nu-mi venea să cred!“, povesteşte, cu seriozitate, tânărul de 23 de ani. A rămas în arest un an şi câteva luni, apoi a fost eliberat. Pierduse două semestre de carte în Universitate. S-a gândit bine şi a decis că trebuie să se angajeze. Părinţii lui plăteau 480 de milioane (48.000 de lei) familiei victimei altercaţiei care avusese loc cu patru ani în urmă. „Nu puteam să-i las doar pe ei să plătească. Trebuia să mă angajez. Nu voiam să stau ca derbedeul acasă şi ai mei să muncească. În penitenciar, mă chinuisem să-mi iau zile de lucru să ies mai repede, şi acum, în libertate, să stau?“.

O nuntă peste un an

Era un copil înainte să fie condamnat. Acum, nici măcar faţa nu-i trădează vârsta. Oamenii pe care i-a întâlnit au lăsat câte o urmă. În ultimele luni de pedeapsă, stătea mai mult la popotă, „în lumea bună“, cum spune. Acolo nu se simţea deţinut. „S-a întâmplat într-o zi, însă, ca o femeie să fie nemulţumită că-i tai eu pâinea. N-o să uit toată viaţa. A făcut semn către o bucătăreasă, dar eu am văzut. Atunci m-am simţit umilit, ca ultimul om! De parcă n-aş fi fost curat!“. De oamenii aceştia nu vrea să-şi amintească prea des. Hopul acela a trecut. Acum e liber, deşi încă se întreabă ce s-a întâmplat în noaptea aceea, după ceartă, de ce nu există fişă de internare, de ce victima a fost luată în evidenţă abia luni, deşi incidentul s-a petrecut sâmbătă, de ce, de ce, de ce... Poate, într-o zi, o să vrea să le afle. Deocamdată, Mihai îşi construieşte drumul. S-a întors în punctul de cotitură. Ceva însă se rupsese. A renunţat la Informatică şi a început Contabilitate. Acum, lucrează în oraş şi face planuri de nuntă. Vrea să facă lucrurile mai repede. Nu-i mai place să întârzie...