În familia unui artist

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Ea scria de mână titlurile revistei Ramuri, cu mult timp înainte să apară calculatorul. Apoi, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Medicină, a lucrat ca desenator artistic până s-a pensionat. El a fost şeful Secţiei Arte plastice şi arte populare din cadrul Casei Regionale a Creaţiei Populare „Oltenia“, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi vicepreşedintele Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România. Îşi spun amândoi Bratu.

Îmbrăcaţi în paltoane, cu fularul încolăcind gâtul şi câte o bască aşezată pe cap, s-au adunat în încăperea încălzită de soba cu plăci din teracotă, înaintea marii petreceri. Femei şi bărbaţi ascultau cuvintele pe care reprezentantul primăriei le rosteşte, ca pe un ritual, la facerea unui nou cuplu. Mai sunt 15 zile până la Crăciun. Tatiana şi Gabriel se cunosc de câţiva ani. Au fost colegi, apoi prieteni. Într-o toamnă, de Sfântul Mihail şi Gavril, au hotărât să se căsătorească. Pe spatele fotografiei alb-negru, un scris de mână cu cerneală albăstruie dezvăluie anul evenimentului: 10 decembrie 1966.
43 de ani mai târziu, acasă la familia Bratu. Camera de lucru, ce dă spre Calea Bucureşti, s-a transformat de mult într-un mic atelier cu gust boem. Masa cu lampă roşie aplecată peste schiţele, cărţile şi caietele împrăştiate cu gând absent e busola universului. Acolo sunt adunate cele mai importante momente ale prezentului: o idee, un proiect, o caricatură aproape încheiată, un inventar bătrân de cinci decenii. Printre ele, ustensilele secundare ale creaţiei: creioane, gumă de şters, rigle. Jur-împrejur, cărţi. Volume de poezie, albume de pictură, monografii, istorii, romane. Aproape toate, martorii unei vieţi în doi. Tatiana - cei apropiaţi îi spun Kuki - şi Gabi au fost colegi la Şcoala Populară de Artă, în clasa profesorului Ion Hagiescu. La vremea aceea, nici un gând romantic nu i-a transformat într-un cuplu. „Întâlnirile şi conversaţiile noastre erau doar pe teren profesional. Apoi, ea a plecat la Institutul de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu», eu - în armată. Mai târziu, Kuki s-a întors în Craiova, la fel şi eu, însă am plecat din nou ca să mă-nscriu la facultate“. Destinul avea, însă, altă schiţă. „În Bucureşti, vărul ei primar stătea în cameră cu mine. Îmi povestea des de verişoara lui de la Craiova, dar habar n-aveam cine era. Până într-o zi, când a venit acolo...“.

„Tu m-ai lua?“

Dintr-un raft de bibliotecă, Gabriel Bratu alege o mapă neagră, strânsă cu un elastic. Zeci de poze sunt adunate acolo, unele vechi, mici, alb-negru sau în sepia, altele din 2009, color. Una cu Amza Pellea ginere, alta cu Sabin Bălaşa, cu Vieru, Ştefan Cazimir, Geo Saizescu, Fănuş Neagu, cu Sebastian Domozină, Mihai Pelin, cu Ştefan Popa Popa's sau Florin Piersic, alta cu strada Lahovari nr. 120 - „casa în care m-am născut. De la geamul ei, vedeam Cinematograful Patria. Uite şi asta“, întinde caricaturistul Bratu o poză cu un colţ îndoit şi marginile zimţate. 10 decembrie 1966. Ziua în care s-au căsătorit. Doi oameni pe care-i despart, de ei înşişi, 43 de ani. Sunt aceeaşi şi totuşi... „După ce m-am întors în Craiova, m-am angajat la Casa Creaţiei. Şi odată, de ziua mea, ne-am întâlnit pe stradă. Era Sfântul Mihail şi Gavriil“. I-a spus la mulţi ani şi el a invitat-o la un restaurant. „M-a întrebat ce fac. Nu prea bine. Mereu singur, găseam casa goală când mă-ntorceam de la lucru. Şi-apoi a vrut să ştie de ce nu mă-nsor. «Cine naiba să mă ia? Tu m-ai lua?» Da, mi-a răspuns“. Era 8 noiembrie. O lună şi două zile mai târziu, spuneau amândoi „da“ în faţa ofiţerului stării civile.

„Mapeţii“, prietenii de o viaţă

Casa s-a umplut dintr-o dată. „Am avut cu cine împărţi bucuriile şi tristeţile. Şi e o vorbă a românului: «Unde-s doi, puterea creşte» Pe mine m-a ajutat mult; în munca mea, e primul critic. Ne-am cunoscut datorită artei şi, până la urmă, tot ea ne-a legat. Din punctul ăsta de vedere, ne-am brodit, cum se spune“, povesteşte Gabriel Bratu, încercând să aranjeze teancul de caricaturi peste care s-a aşezat Tanu, motanul alb al familiei. Viaţa în doi a continuat frumos. Nu le-a lipsit vreodată marea şi nici împărăţia artiştilor plastici. Sărbătorile le-au fost mereu sărbători, iar prieteniile vechi nu s-au destrămat. „Şi e o mare bucurie când, de ziua mea, se-adună în casă «mapeţii»: Vlăescu, Gregorian, Penişoară, Buz, Pârlac, Alexandru Manda, Corneliu Sorescu sau Magda“, spune vicepreşedintele Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România.

Au dispărut cultura şi patriotismul

În casa Bratu nu se-aud niciodată voci ridicate. Amândoi soţii au ştiut să facă un pas înapoi şi n-au lăsat să treacă o zi în care să nu-şi vorbească. „Acum, trăim într-un secol al vitezei. Tinerii se cunosc, mâine se căsătoresc şi poimâine sunt la tribunal. Dar mă întristează cel mai mult violenţa şi vorbele grele care se-aruncă atât de uşor. La mine-n casă, nu l-am auzit pe tata drăcuind şi nici eu n-am făcut altfel. Mi se pare că am început să ne degradăm, să ne-ntoarcem la animal, la ce-am fost cu milioane de ani în urmă“, rosteşte cu tristeţe. „Şi, în al doilea rând, începe să crească pe zi ce trece lipsa de cultură. Norocul meu a fost că şi lui Kuki îi place să citească şi de fie-mea... ce să mai vorbesc! Ei i-o cere în primul rând munca în Universitate. Privesc cu o plăcere nemaipomenită, a nu ştiu câta oară, filmele vechi şi mi se pare un blestem pe capul poporului nostru că toate televiziunile abundă în seriale cu scandaluri şi crime. Şi-mi pare rău că dispare noţiunea de patriotism. Eu am avut un învăţător care, ori de câte ori pronunţa numele lui Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu, ne ridica în picioare!“.

Subiectele din stradă

Excursiile nenumărate, expoziţiile, ocaziile nu s-au finalizat niciodată cu plecarea. Au ieşit de atâtea ori din ţară, dar niciodată nu s-au gândit că ar putea să nu se mai întoarcă. „Şi i-am insuflat acest lucru şi Adei, fiică-mea“. S-a simţit atras de oraşul acesta ca de un magnet. În anii în care a stat departe, îşi făcea mereu vreme să vină să-i simtă pulsul. Rădăcinile îi sunt aici şi poate de aceea titlul de „cetăţean de onoare“ al urbei l-a emoţionat cu adevărat: „Nu am primit nimic, nici bani, nici pământ, nici loc la cimitir“. Râde, însă în ton i se simte mândria. De pe străzile acestui oraş, din tot ceea se se-ntâmplă în jur, îşi ia subiectele caricaturilor: „Ele sunt tema mea de mâine. De multe ori, munca a fost în detrimentul casei. Eu sunt cu ale mele, cu gândurile, cu problemele mele. Şi nu e puţin lucru să suporte cineva asta. Kuki a rezistat. Şi datorită omului pe care îl ai lângă tine, lucrurile par lesne de făcut...“.