Copiii şi prietenii lor imaginari

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Copiii şi prietenii lor imaginari reprezintă un subiect destul de delicat. La câţiva anişori, copiii încep să aibă prieteni „imaginari“, spre exasperarea şi panica părinţilor, care şi-ar dori mai degrabă să vadă că puştii lor au prieteni reali.


Copilul cu prieteni imaginari nu este doar normal, ci şi creativ. Imaginaţia debordantă a micuţilor alimentează această creaţie fantastică - o entitate care îi însoţeşte în timp ce ei descoperă lumea. Primii născuţi, precum şi copiii cu inteligenţă peste medie, au în general prieteni imaginari. Aceştia îi ajută să facă distincţia între bine şi rău. Spre exemplu, copilul ar putea da vina pe prietenul imaginar pentru un pahar vărsat.
În cazul în care copilul are tendinţa să dea vina pe prietenii imaginari pentru toate „boacănele“ lor, părinţii ar trebui să accepte explicaţiile lui, reamintindu-i totuşi regulile casei în ceea ce priveşte sinceritatea şi responsabilitatea.
Nu trebuie să-i cereţi imperativ să „nu se mai prefacă“ sau să îl contraziceţi cu privire la existenţa acestui prieten fictiv. Nu există nici un motiv pentru care să îl faceţi pe copil să se simtă ciudat pentru că vorbeşte cu cineva care nu există.
Dacă, dimpotrivă, introduceţi prietenul fictiv în rutina voastră zilnică, aşteptaţi-vă să-l aveţi alături pentru mult timp. Dacă treceţi cu graţie şi subtilitate peste acest subiect, copilul va depăşi mai uşor şi mai repede această fază de dezvoltare.

Raţionament şi fantezie

Din al cincilea an, odată cu receptivitatea crescândă a copilului, creşte şi raţionamentul său. El se gândeşte la cele auzite şi învăţate. Uneori, la mult timp după ce ascultă un basm, mama sau educatoarea se trezesc cu diferite întrebări legate de acesta.
Acum copilul se gândeşte mult şi încearcă să se exprime. Îi place şi încearcă să imite zgomotele animalelor, face uşoare rime, creează cuvinte etc. Imaginează poveşti noi. Câteodată, pornind de la evocarea unui fapt real, inventează peripeţii; alteori, jucându-se cu un cal sau cu o maşinuţă, îşi închipuie tot felul de aventuri. Îi plac poveştile în care eroii sunt animale, cărora le atribuie propriile lui sentimente. Gustul pentru poveştile cu zâne şi pentru fantastic vine după vârsta de cinci ani.
Poveştile inventate de părinţi trebuie spuse la fel, fără modificări. Preferă una-două poveşti repetate mereu şi în aceeaşi variantă. Binele, curajul, modestia şi, în general, trăsăturile pozitive trebuie să caracterizeze personajele iubite de copil. Poveştile cu strigoi, şerpi, lupi etc. duc la spaime, somn agitat, coşmaruri, izolare sau maternodependenţă.
În epoca actuală, cu revoluţia tehnică extraordinară, cu extinderea televiziunii şi cinematografiei, se observă o transformare a preferinţelor copiilor, de la grădiniţă şi până la şcoală. Pe puţini îi mai încântă poveşti gen „Alice în Ţara Minunilor“.
Sub influenţa îndeosebi a televiziunii şi a modului de viaţă al familiei din zilele noastre, poveştile pentru copii trebuie să aibă garanţia că sunt sau pot fi reale, că sunt verosimile. Emisiunile despre viaţa animalelor, desenele animate, „ora copiilor“ au luat în mare măsură locul poveştilor de odinioară.
Spre sfârşitul celui de-al patrulea an de viaţă, copiii ating apogeul activităţii imaginative, care reprezintă - pentru un observator mai atent - cheia „lumii dorinţelor“ copiilor.
Cum se comportă copilul meu?

În jurul vârstei de trei ani, interesul copilului este concentrat în mod evident asupra adulţilor care îi sunt parteneri şi îi servesc de model. În contactul permanent cu aceştia, el învaţă să deosebească noţiunile de eu şi tu.
La început este încă foarte ascultător, deoarece adulţii îi uşurează posibilitatea de a fi activ, îi oferă jocuri, mâncare; treptat însă tinde la dobândirea independenţei, încearcă să-şi verifice capacitatea de a voi, a putea şi a hotărî el singur. În acest context, apar cunoscutele reacţii de încăpăţânare, dacă propriile dorinţe vin în conflict cu hotărârile luate sau impuse de adulţi.
La patru ani şi-a stabilit în mare măsură o anumită independenţă şi se adaptează (ajutat mult prin intermediul vorbirii) la programul zilnic. La această vârstă, copilul nu este uşor de dirijat, din cauza nevoii lui imperioase de mişcare.
Pe de altă parte, cu toată dorinţa de a deveni independent, reapare mereu nevoia de a se întoarce la protecţia adultului (de exemplu, când se iveşte vreo dificultate sau când este obosit).
La cinci-şase ani, comportamentul faţă de adulţi este mai puţin grevat de conflicte decât la trei-patru ani. Copilul participă cu plăcere la activităţile adultului şi se bucură când este încurajat că a făcut un lucru bun. Conflictele care apar pot fi lămurite prin intermediul vorbirii.
Creşte interesul şi dorinţa de a se juca şi cu alţi copii şi de a-şi măsura în mici competiţii capacităţile şi puterea. Începe să accepte reguli simple de comportament; cu timpul, reuşeşte să treacă propriile dorinţe pe plan secundar, să respecte dorinţele şi chiar să caute societatea altor copii: formează grupuri restrânse de joc; preferă parteneri de joc de acelaşi sex. Încearcă să-şi domine anturajul.
La copilul singur la părinţi se observă uneori o adevărată „luptă pentru hegemonie“ cu bunicii. Se înfurie când nu i se fac poftele sau când este dominat în joc de alţi copii. Nu-l mai potolesc laudele, are crize de mânie şi tendinţe spre negativism.
sursa: www.copilul.ro