Haideţi să jucăm şotron!

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Regrete comuniste? Nu. Pur şi simplu, nişte doruri ale unor copii care au avut o altfel de copilărie. Care au gustat altfel ciocolata. Care au mângâiat altfel sticla de Pepsi. Care s-au jucat altfel. Şi care au râs altfel decât copiii de astăzi, fără paranteza şi cele două puncte de pe messenger.

În vara lui '89, terminasem clasa a cincea. Cu premiu şi coroniţă - evident naturală, că era bătaie atunci între părinţi pe garofiţe parfumate şi trandafiraşi coloraţi -, m-am fâţâit vreo săptămână în fustiţa plisată de pionieră. Prieteni, neamuri, vecini, toţi trebuia să ştie că meritasem cu vârf şi îndesat şi diploma gălbuie, din hârtie glace, scrisă frumos, cu stilou chinezesc, şi pachetul de cărţi - „construit“ de mama, după ce bătuse toate librăriile din oraş, şi pe cele cu pile, şi pe cele fără. În vara lui '89, terminasem clasa a cincea şi tot nu aveam penar chinezesc. Cine nu-şi mai aduce aminte cel mai râvnit şi căutat produs de papetărie de pe vremea aceea să ia aminte: era o casetă dreptunghiulară,
dintr-un plastic moale, cu oglinjoară înăuntru, găici pentru creioane şi tot felul de desene cu păuni şi flori exotice, nemaivăzute, deasupra. Se topeau după el şi băieţeii, şi fetiţele. Mamele şi taţii, deodată sau separat, dădeau plocoane grase la depozitele de rechizite, puneau în funcţiune încrengăturile de „cunoştinţe“, numai să aibă odrasla penar chinezesc. Nu vreun calculator performant, un telefon mobil cu cameră sau haine de firmă ultimul răcnet. În universul nostru mic, de atunci, al pionierilor silitori, penarul chinezesc era un ideal înalt, era încununarea tuturor dorinţelor şi viselor plăsmuite în uniformele albastre, cu număr matricol pe mânecă. Am tânjit după amărâtul ăla toată copilăria mea, am plâns şi mi-am ameninţat părinţii cu renegarea dacă nu îl voi avea. Am primit, în schimb, trusa aceea chinezească de geometrie - obiect la fel de greu de procurat şi de râvnit de şcolărime - din tablă roşie, atât de gingaşă şi de bine finisată, că-mi părea rău să o iau la şcoală. Abia după un an am îndrăznit. Şi atunci am făcut-o penar. Tot chinezesc.

Comerţul la nudişti

În vara lui '89, am mers din nou la mare. În fiecare an mergeam, ne permiteam, aşa cum îşi permiteau toate rudele şi cunoştinţele mele. De data aceasta, părinţii reuşiseră - cu pile serioase la BTT,
desigur - să apuce un bilet la Olimp, într-unul dintre hotelurile Complexului Panoramic -
Amfiteatru - Belvedere. Tot cu relaţii - aceasta era singura monedă de schimb valabilă pe vremea aceea, vă amintiţi, da? -
aveam la masă, dimineaţa, la prânz şi seara, formidabila şi adorata sticlă de pepsi-cola, cu lichidul ei maroniu, dulceag şi înţepător, şi etichetă ovală cu vopseaua ştearsă. Un an visam la sticluţa aceea fermecată! Şi doar acolo, pe litoralul românesc, o puteam dobândi. Evident că, la plecare - după un ciubuc gras la şeful de sală şi returnarea sticlelor goale păstrate cu sfinţenie de anul trecut -,
plecam acasă cu o navetă plină, pe care o drămuiam câteva săptămâni.
Programul era simplu: plajă la Neptun, cu repetate incursiuni la „dezbrăcate“ - ţarcul acela de nudişti din capătul falezei spre Jupiter, unde, fiind un loc cu acces limitat, se desfăşura în voie comerţul la negru cu produse aduse de vecinii noştri mai îndepărtaţi de pe Vistula, polonezii. Mirosul de ilegalitate amestecat cu imaginile rare pe atunci ale sânilor dezgoliţi dădeau un aer aparte „shopping-ului“. N-am să uit niciodată uscătorul de păr, galben, pe care mi l-a luat mama, cu privirea radioasă, sau radiocasetofonul Grundig - funcţionează şi azi! -, halatul de mătase albastru ori trusa de manichiură cu fermoar, în care penseta chiar pensa, foarfeca tăia, iar pila pilea. Şi n-am să uit vreodată, mai ales, punga cu zeci de gume de mestecat, de toate formele, culorile şi mărimile, sau ciocolăţelele dreptunghiulare, învelite în poleială aurită, bunătăţi din care eram obligată să ţin un an, până la următorul concediu la mare.

Festinurile „pe sub mână“

În '89, a fost altă vară în care am mers şi la munte. Pentru că bugetul de concediu al familiei, de 10.000 de lei - (economisit într-un an, îmi amintesc perfect) - permitea un sejur de 12 zile la mare şi unul mai mic, la munte, pentru trei persoane. Iar din ce mai rămânea, puteam să am de buzunar când plecam, spre sfârşitul verii, la băi, cu bunica.
Apoi, până începea şcoala, noi, elevii, aveam o datorie sfântă - în afară de a citi cărţile de la „lecturi suplimentare“, a rezolva cam o sută de probleme de matematică şi a ne „confecţiona“ vestitele ierbare şi insectare, cu ierburi şi insecte adevărate. Să colectăm diverse: de la maculatură, sticle şi borcane, fier, castane, la flori de tei şi muşeţel. La vremea aceea, era o adevărată distracţie, nu stăteam noi să dibuim scopul real al acestor activităţi. Şi ne achitam de datorie însufleţiţi doar de plăcerea de a ne juca de-a oamenii mari în câmpul muncii. După care întindeam adevărate campionate de şotron, „scrisoarea“, „elasticul“ şi prinselea. Pe flori, animale, oraşe, cărţi.
În pauzele jocului, ne strângeam toată puştimea cerc şi, punând la mijloc maşinuţele teleghidate de fier ori frumoasele păpuşi Arădeanca, împărţeam frăţeşte dulciurile aduse de fiecare şi primite prin filiere bulgăreşti, sârbeşti sau prin aceea mai cunoscută - „pe sub mână“. Ciocolata Cipirippi, guma Baltazar, bomboanele-bănuţ, biscuiţii cu cremă sau pufuleţii traşi prin ciocolată erau nişte delicatese, pe care le mâncam cu înghiţituri numărate, le muşcam cu model şi le mestecam îndelung, să ne rămână gustul. Mergeam la cofetărie să mâncăm amandine cu trei lei şi să bem limonadă, iar la rest primeam cu ochii mari câte o gumă de mestecat roz, învelită în hârtie ca de ţigară.
Alegeam cu degete lipicioase bombonicile Cip pe culori şi sugeam felia de portocală câte cinci minute, până să luăm alta. La Minerva găseam chiar profiterol - şi îmi dau cuvântul că de atunci n-am gustat unul mai bun. Ne încălţam în tenişi Drăgăşani, ne făceam rochiţe la bunicile cu maşini de cusut „Ileana“ şi mergeam la cinema măcar o dată pe săptămână. Indiene, de dragoste, comedii, poliţiste, istorice, pentru copii, animate, de cele mai multe ori proaste şi ieftine, filmele făceau însă parte din viaţa noastră. Iar sala de cinema era locul de relaxare, de visare. De refugiu. Până la 12 ani am fost la cinematograf de mult mai multe ori decât în următorii 20. Mergeam în piaţă sărind de pe un picior pe altul şi ne luam câte un peştişor portocaliu cu şapte lei, pentru acvariul de acasă, sau plicul albastru la 11 lei cu timbre pentru clasoare.

Şi cu sufletul cum rămâne?

Să ne înţelegem: nu regret deloc vara lui '89. Nici părinţii mei, nici rudele, nici prietenii, nici colegii, nici unul nu are păreri de rău pentru vremurile comuniste. Avem însă doar nostalgia unor lucruri bune care au dispărut, doar de dragul schimbării. Şi nostalgia gustului unei vârste pe care l-am pierdut.
„Vacanţele erau altfel, ne bucuram de ele cu adevărat, ne abandonam lor“, îmi spune Adina Anghel, o prietenă din Craiova. „Nu aveam de unde alege, nu ne luau ochii pliantele agenţiilor de turism cu ofertele lor extravagante. Erau doar două destinaţii: mare şi munte. În ţară. Şi ajungeam la ambele, pentru că preţurile erau accesibile, banii ajungeau la fix, nu erau tentaţii care să ştirbească din buget“, continuă ea.
„Biletele de concediu le luam prin sindicat - ceva mai ieftine decât de la BTT“, îşi aminteşte Ileana Dima, de 59 de ani. „Şi tot prin sindicat puteam să luăm covoare persane - nu se găseau în comerţ. Dar puţini îşi permiteau să aibă asemenea fasoane: la 3.500 de lei, cât costa unul, apucau doar şefii de serviciu sau directorii“, adaugă.
„Stăteam la cozi ore întregi: pentru tacâmuri, pentru mezeluri, pentru ouă, pentru lapte“, îşi aminteşte şi Marina Ilie, de 43 de ani, tot craioveancă. Toate, de proastă calitate. Nu mai ştiam ce înseamnă cafeaua, beam doar năut, un pui întreg era minune. Pentru copii, găseam la alimentară doar halvaua aceea mustind în ulei sau eugeniile tari, abia mânjite cu o cremă maro, cu margarină. În loc de ciocolată, luam glucoză. Iar bananele, când le găseam, stăteau pe sobă să se coacă“, mai spune.
„De 20 de ani nu am mai fost o dată la film! Înainte, nu pierdeam nici unul, indiferent de care era!“, mărturiseşte doamna Ioana Şerbănescu, ajunsă acum la vârsta a treia, dar destul de adaptată timpurilor actuale. „Televiziunea a acaparat totul, talk-show-urile politice şi de scandal ne-au invadat minţile şi vieţile, nelăsând loc pentru a te mai bucura de plăcerile simple. Citim ziare de scandal şi ne uităm la telenovele, în loc să mai savurăm o carte bună sau să ieşim la iarbă verde cu o salată de roşii cu ceapă. Ne dorim vacanţe scumpe, ne mutăm efectiv la serviciu, uitând de copii şi abandonându-i în faţa calculatoarelor. Nu mai avem prieteni, decât colegi de muncă în faţa cărora trebuie să dai bine. E o continuă luptă pentru câştig, din care ieşim săraci, sterili, goi. Dar da, e mai bine astăzi, fără doar şi poate, din cele mai multe puncte de vedere. Avem acces la informaţii, putem merge oriunde, putem spune orice, putem fura miliarde. E o schimbare. Atunci însă parcă eram mai sensibili. Parcă se bucurau mai mult copiii noştri de copilărie, se jucau mai mult, mâncau mai sănătos, se bucurau cu adevărat de o ciocolată, de cărţi, de apa mării sau de soare. Parcă aveam atunci altceva: aveam suflet“, concluzionează ea.