Căsătoria modernă - între imitaţie, constrângere şi autenticitate

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Doi îndrăgostiţi... mână în mână, mergând spre Altar... Ea, inocentă şi îmbujorată, în rochie albă. El, tânăr prinţ, coborât de pe calul alb, în frac negru... Iubirea pluteşte în aer, păsărelele ţin voioase trena miresei, roi de fluturi albi cântă imnul de dragoste al mirilor.

Vă sună cunoscut? Aţi visat vreodată acest episod de poveste? Sau încă o faceţi? Cum a fost ziua căsătoriei dumneavoastră? Sau cum doriţi să fie?
Aş vrea să aducem în discuţie conceptul de căsătorie, raportându-ne la realitatea societăţii în care trăim, la modelele parentale şi la structura acestei instituţii de-a lungul anilor.
Privită din exterior, căsătoria este doar o instituţie socială care uneşte consorţii printr-o serie de drepturi şi obligaţii, conferindu-le statute sociale bine individualizate, menite să asigure funcţii legitime: procreaţia, creşterea şi educarea urmaşilor, inte­grarea socio-economică etc. Renunţarea la aceste şabloane verbale, cu pretenţie de definire a fenomenului familial, ne-ar putea oferi şansa unei înţelegeri mai adecvate a sensului şi rosturilor mariajului, ca rezultat al întâlnirii fundamentale între sexe.
Din perspectiva socio-istorică, căsătoria a fost instituită pentru scopuri morale, sociale, economice şi religioase şi nicidecum pentru afirmarea cuplului ca entitate afectiv-sexuală şi emoţională. Iar faptul că percepţia asupra căsătoriei a fost perma­nent reactualizată în funcţie de modul în care a fost înţeleasă şi aplicată la începuturile ei a fost un impediment crescând în con­ştientizarea ei ca valoare. Tocmai de aceea, societatea contem­porană experimentează alternativele la căsătorie, care nu sunt altceva decât opţiuni personale, libere, şi nu îndatoriri bazate pe tradiţie şi constrângere.
Imaginea cuplului modern a devenit opusă celui tradiţional datorită faptului că s-au schimbat criteriile opţiunii maritale, de la cele de tip raţional, la cele de tip socio-afectiv şi - în special - sexual-afectiv. Însă, deşi afectivitatea a devenit astăzi un criteriu normativ al căsătoriei, suntem încă departe de a înţelege pe deplin mecanismele mai subtile care prezidează constituirea unui cuplu.
Mai mult, se pare că totuşi calculul economic revine în prim-plan, şi nu atât ca fundament al constituirii unui cuplu, ci ca interogaţie pri­vind necesitatea formării unei familii. Pentru că, în ziua de azi, mai mult ca oricând, revine obsedant întrebarea dacă mai este rentabil să investeşti în familie, adică să pui bazele unei familii.
Dacă privim familia ca pe o investiţie, putem aduce destule argumente în această privinţă doar pornind de la ipotezele lansate de Gary Becker, sociolog şi economist la Universitatea din Chicago, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1992.
În opinia acestuia, deoarece căsătoria se încheie - practic - întotdeauna în mod voluntar, fie de persoanele care se căsăto­resc (caracteristica familiei contemporane), fie de părinţii acestora (caracteristica familiei tradiţionale), se poate aplica uşor teoria preferinţelor şi se poate presupune că persoanele care se căsătoresc (sau părinţii acestora) se aşteaptă să le crească ni­velul utilităţii în cazul în care ar rămâne singure.
Mergând mai departe, de vreme ce pentru găsirea unui partener concurează mulţi bărbaţi şi multe femei, se poate pre­supune că există o „piaţă a căsătoriei“. Fiecare persoană încearcă să găsească partenerul cel mai bun, în funcţie de restricţiile impuse de condiţiile de piaţă (Becker, 1994). „Vârsta participării va fi cu atât mai scăzută cu cât numărul de copii doriţi este mai mare, cu cât este mai mare venitul anticipat şi cu cât este mai scăzut nivelul de educaţie“ (Becker, 1994).
Această piaţă a căsătoriei nu are, practic, alt rol decât acela al stabilirii unor „tranzacţii“, ce vor să fie cât mai echitabile. Jocul cererii şi ofertei acţionează firesc, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu este conştientizat. Se oferă statut social şi se pretinde dragoste, se oferă bunăstare materială şi se pretinde loialitate şi supunere.
S-a mers chiar mai departe cu această teorie utilitaristă, ignorându-se egalitatea simplă („cât mi-ai dat tu, atât îţi dau şi eu“) şi accentuându-se echivalenta raportului dintre „cât dau, cât primesc“ şi „cât dai, cât primeşti“. (Iluţ, 1995).
Psihosociologia ne oferă o perspectivă de interpretare, prin apelul la teoriile similarităţii/complementarităţii, teorii care, la data apariţiei lor, ofereau o justificare credibilă, dar care, de-a lungul timpului, s-au dovedit doar de suprafaţă.
Conform primei teorii, doi indivizi (fie de acelaşi sex, fie de sex opus) alcătuiesc un cuplu datorită, în primul rând, unei depline compatibilităţi dintre componentele lor de ordin psihologic; cei care manifestă aceleaşi atitudini, au aceleaşi convingeri, aspiraţii şi interese, se apropie mai uşor, ajung mai repede la un punct de vedere comun. Cercetările psihosociologice mai recente au arătat că sta­bilirea relaţiilor interpersonale este favorizată de apropierea spaţi­ală şi de similaritatea caracteristicilor psihice şi sociale (sex, vârstă, profesie, poziţie socială etc). Distanţa spaţială, ca şi distanţa soci­ală limitează şansele intrării în relaţie a persoanelor aparţinând unor colectivităţi îndepărtate geografic sau a unor clase şi categorii sociale relativ izolate sau între care există mari di­ferenţieri socio-economice şi culturale (S. Chelcea, A. Chelcea).
După toate aceste teorii şi concepte legate de căsătorie... ce simţiţi? Ce simte sufletul dumneavoastră? În ce tip de căsătorie sunteţi? Vă simţiţi confortabil? Unde situaţi iubirea în ierarhia valorilor şi a familiei dumneavoastră? Cum este universul familial în care creşteţi şi vă creşteţi copiii? Unde este calul alb?