Dragobetele sărută fetele!

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Pe 24 februarie, oltenii iubesc cu foc. Între dusul copiilor la şcoală şi tocatul legumelor pentru ciorbă, între drumurile de la o bancă la vreo consultaţie costisitoare la medic, între pauzele de masă de la serviciu şi starea vremii de la jurnalul de seară, craiovenii, oameni obişnuiţi, mai găsesc timp şi pentru dragoste. Pentru Dragobete.   

Un pic grăbiţi, niţel zgribuliţi, trec braţ la braţ prin faţa Universităţii. Fercheşi foc în hainele bune, de oraş - el cu geacă de fâş şi căciulă sură de astrahan, ea cu basmaua generos înflorată şi haină maro, asortată la poalele fustei - merg după obiceiul oamenilor simpli şi sinceri de la ţară: bărbatul c-o juma' de metru mai în faţă, în spate gura femeii, care îl urmează neobosită. Deloc afectată de poziţia inferioară, femeia boscorodeşte peste umărul consortului: de-ale casei, de-ale copiilor, de-ale lor. Din timp în timp, bărbatul încuviinţează tăcut, se mai smuceşte un pic şi grăbeşte pasul. Pare c-ar fi rost de ceartă. Dar nu, este chiar ora de tandreţuri ale familiei Safta Marin şi Steliana, din Făureşti, Vâlcea. Una dintre dovezile dragostei lor împlinite - de numai 37 de anişori - este chiar excursia în inima oraşului.
„Venirăm de dimineaţă la Craiova“, anunţă mândru Marin, dându-se mai aproape de muiere şi strângând-o protector de braţ. „O adusei la control chiar înainte de Dragobete, ca să se facă bine, c-a pus proteză valvulară la inimă“. Măgulită de gestul bărbatului ei, femeia încuviinţează tăcut, strângând preocupată basmaua sub barbă. În faţa străinilor, îi dă întâietate la vorbă. „Dacă nu vin eu cu ea când e la greu, cine să vină? Aşa am fost de tineri, ne-am ajutat, ne-am stat sprijin unul altuia, de-aia a şi durat atât... Ne-am luat prin relaţii, rudele ne-au pus în faţă. Pe-atunci dragostele erau mai cu perdea, să ştim doar noi şi atât, nu ca în ziua de azi, când fetele nici nu termină şcoala şi stau agăţate de gâtu' băieţilor... La ţară, lumea e mai cu minte la cap, mai ţine de rosturile vieţii. Aşa am făcut familie bună, cu trei copii şi înţelegere întotdeauna. Cu dragostea nu ne mai ocupăm noi acum, că am îmbătrânit, dar de Dragobete tot mai aştept să văd care e scrisa: obiceiul pe la noi spune că, dacă femeia îl calcă pe picior pe bărbat în ziua asta, atunci ea va conduce în casă tot anul... Până acum, muierea mea a cam avut noroc...“.

Ei doi şi Parisul

Se privesc de 12, se pupă de 14 şi îşi şoptesc declaraţii fierbinţi de 19 ori pe secundă, adică de prea puţine ori, la cât le îngăduie cumpărăturile şi vânzoleala nebună de pe Unirii. Pentru Luminiţa, de 24 de ani, şi Florin, de 22 de ani, Dragobetele este ultima sărbătoare petrecută pe pământ oltenesc. Peste câteva zile, amândoi vor pleca în Franţa, în urma obţinerii unei burse de studii pentru o perioadă de trei luni.
„Suntem foarte nerăbdători, aşteptăm de mult plecarea asta. Acum suntem şi destul de agitaţi, pentru că alergăm să cumpărăm diverse lucruri necesare şi apărute în ultimul moment, deci nu prea avem timp să ne bucurăm cum trebuie de Ziua Îndrăgostiţilor. Cu toate acestea, timp să ne facem cadouri vom avea în mod sigur!“, explică deodată, luându-şi unul altuia vorba şi sorbindu-se din priviri. Deşi e mijlocul zilei şi chiar centrul oraşului, nu se sfiesc să se ţină strâns îmbrăţişaţi şi să-şi strecoare, din vreme în vreme, cuvinte dulci şi lipicioase. Sunt împreună de un an şi nici o scânteie nu s-a pierdut din dragostea înflăcărată de la început. Cu siguranţă, următoarele  trei luni vor fi un pretext pentru a aprinde şi mai mult flacăra iubirii. „Nu ne vom mai vedea zilnic, cum facem aici, pentru că vom locui în oraşe diferite, aflate la o distanţă de aproape 150 de kilometri. Dar va fi un prilej să ne fie dor unul de celălalt, iar revederea să fie mai plăcută“, zâmbesc complice şi se pupă apăsat pe obraz. Parisul va avea şi el mirajul lui, aşa cum are pentru toţi îndrăgostiţii planetei. „Ne vom întâlni, cu siguranţă, în oraşul iubirii, pentru că se află exact la jumătatea drumului dintre cele două localităţi“, îşi promit unul altuia, privindu-se cu înţeles. Până atunci însă, să vină Dragobetele şi daruirile lui! „I-am luat o ramă pentru patru fotografii, în care voi aşeza imagini din momentele cele mai importante ale relaţiei noastre“, divulgă Luminiţa în şoaptă secretul pe care, probabil, Florin l-a şi aflat până la această oră. Cât despre el... „Să rămână totuşi secret“, decide tânărul. „În orice caz, trandafirul roşu nu va lipsi, ca de fiecare dată“.    

„Unicei mele iubiri...“

Ţinându-se strâns de mână şi grăbindu-se prin mulţimea trecătorilor hoinari la ceasul prânzului, Simona şi Marcel Rojişteanu parcă ar vrea să treacă neobservaţi. Sunt prea timizi şi prea modeşti să creadă că povestea lor de dragoste ar putea interesa pe cineva. Ei bine, dacă n-au ştiut până acum, să afle că iubirea lor e unică, puternică şi numai bună de împărtăşit altora, pentru a le da exemplu. Şi-au amintit-o împreună, făcând-şi astfel cel mai frumos dar de Dragobete.
„Ne-am cunoscut acum nouă ani, mă duceam cu un prieten la verişoara mea, cu care acesta urma să se căsătorească. Acolo am întâlnit-o pe Simona“, îşi aminteşte Florin, uşor fâstâcit, scânteia primei şi ultimei sale iubiri. „A fost dragoste la prima vedere“, completează soţia, roşie ca para focului până la sprâncene. Ţinând-o tandru după umeri, soţul o încurajează. „Cam un an am fost prieteni, apoi ne-am căsătorit. Astăzi avem doi copii, cea mai clară şi trainică dovadă a dragostei noastre puternice“, se îmbrăţişează ei timid, pierzându-se în mulţimea necunoscuţilor prea ocupaţi să-şi facă timp chiar şi pentru scurte şi stângace declaraţii.