A venit la azil pentru că a ales să trăiască

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

De când a rămas văduv, puţina linişte a lui Ion Barbu s-a năruit, la un loc cu zidurile ce-i ţineau adăpost. Astăzi, bătrânul are 76 de ani. Nu apuca să-i împlinească, dacă asistenţii sociali nu-l smulgeau din mlaştina în care trăia...

În urma tuturor, în papuci roşii primiţi în semn de bun venit, îşi târăşte pareza dreaptă nea Ion Barbu, ultimul sosit la Căminul de bătrâni din Craiova. Se uită în lungul curţii, cântărind băncuţele. Ar vrea una goală, căci nu are nici o poftă de socializare. Prea a venit de curând, n-a avut vreme să lege prietenii. Din august, de când l-au smuls dintre zidurile prăbuşite în care era cât pe-aci să-şi găsească sfârşitul, n-a izbutit nici să se dumirească de ce i se întâmplă, dar să mai cunoască şi oameni noi... Nimic liber, însă. Se mai învârte prin curte, de unul singur. Aşa s-a şi obişnuit de un an jumate, de când l-a lăsat nevasta văduv. Zâmbeşte strâmb, cu obrazul drept abia mişcându-se sub perii suri. În ochi îi lucesc lacrimi. Da, atunci a început să se năruie totul. Şi casa, şi viaţa lui. Iar dacă nu îl aduceau în august la cămin, acum probabil îi făceau vecinii parastasul.

Înghiţit de ape

Abia l-au găsit. Veniseră - inspectorul Florin Zaharia şi doi asistenţi - în urma unui telefon primit de la primărie, sesizată la rândul ei de vecini. Pe undeva, prin spatele depoului de locomotive, pe o străduţă prăpădită, casa lui Ion Barbu nici nu se vedea. L-a dibuit cu greu inspectorul, şi numai după indicaţiile vecinilor. „Dincolo de grămada aia de pământ, strânsă de vecinu’ de-şi face casă“, i-au spus. După ce a escaladat mormanul de bolovani, Florin Zaharia a avut în faţa ochilor o imagine greu de descris în cuvinte. „N-am să uit niciodată ce am văzut acolo. Trăim în Craiova anului 2008, dar există oameni care supravieţuiesc în condiţii aproape imposibil de imaginat...“, îmi spune angajatul Serviciului de Asistenţă Socială din cadrul primăriei. Nu era nici poartă, nici gard. Ci doar o gaură mlăştinoasă, în mijlocul căreia mai stăteau în picioare câţiva pereţi. Ai fi zis că nici un suflet nu poate vieţui acolo. Înmuiate până la temelie în apa stătută acolo de la inundaţiile din 2006, zidurile ţineau de adăpost miliardelor de muşte de august. Acoperişul căzuse. În locul lui, cerul se stropşea peste cărămizi în valuri strălucitoare de lumină. O cameră căzuse şi ea, cu totul, răpusă de umezeală. Rămăsese a doua. Dar apa verzuie şi fiartă de căldură o cotropise deja de două palme. Un singur ungher mai rămăsese uscat din ceea ce cândva s-ar fi putut numi o casă. Un pat îngust, proptit pe patru picioare înalte, să nu ajungă apa la el şi mare cât să încapă un trup chircit de copil. Acolo l-a găsit Florin Zaharia pe nea Barbu.

Azilul, ultima oprire

Zăcea, cufundat într-un somn greu, fără vise. Firav, aproape străveziu de slab, bătrânul stătea culcat pe-o parte, cu genunchii aduşi la bărbie. N-a schiţat nici un gest când a intrat inspectorul. Nici n-ar fi putut: amorţise cu totul de când nu se mai ridicase în capul oaselor. Şi nu s-a împotrivit în nici un fel atunci când, cu blândeţe, inspectorul şi asistenţii l-au luat de pe salteaua îngălbenită, să-l ducă la maşină. I-au spus că se mută. Într-un loc în care va avea un pat curat şi uscat, trei mese calde pe zi, nişte oameni care să-i dea bună ziua, care să-l întrebe de sănătate. Pentru o clipă, tristeţea i-a lucit în ochi. S-a uitat în jur. Era acolo toată bruma de avere cu care mai rămăsese după o viaţă de om. Locuinţa modestă pe care o cumpărase în ’96, cu 25 de milioane, după ce un frate l-a lăsat pe drumuri, vânzând casa părintească.

Amintirile căsniciei

De când a rămas văduv, puţina linişte a lui Ion Barbu s-a năruit, la un loc cu zidurile ce-i ţineau adăpost liniştite, sfârşite anul trecut, când nevasta a găsit de cuviinţă că mai bine închide ochii decât să se mai lupte cu viaţa. Doruri multe l-au măcinat în lunile din urmă, când nici una dintre cele trei fete nu a mai trecut să vadă dacă e mort sau viu. Toate erau aici, gata să fie înghiţite de pământuri şi ape... Lacrimile s-au rostogolit ca boabele de mazăre, pierzându-se în mocirla de la picioarele patului. S-a ridicat, sprijinit cu mâna sănătoasă în baston. Nu mai avea ce face aici. Oricum, mult nu-i mai rămânea de îndurat... Dar măcar să nu-i vină sfârşitul prins între dărâmături, fără un suflet aproape. Se ducea, mai bine, la azil.

A trecut mai bine de o jumătate de oră. A obosit umblând. Şi nici o băncuţă liberă. În cele din urmă îşi face curaj şi se îndreaptă spre una ocupată. Bătrânii se strâng să-i facă loc. Nea Ion zâmbeşte şi se aşază. Asta este, îşi zice. Până la urmă va trebui să-şi descleşteze gura. A ales să trăiască. Aici, la azil. „Bună ziua“, zice spre vecinul din stânga. Şi zâmbeşte iar.