Show în faţa copiilor

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Uşa nu este niciodată suficient de izolată fonic încât să nu lase sunetele să răzbată dincolo de ea. La şapte ani, disputele dintre părinţi par adevărate războaie, al căror unic final este divorţul. Teamă, vinovăţie, neîncredere în oameni... consecinţele sunt numeroase şi lasă cicatrice pentru toată viaţa.

La cinci-şapte ani, e mult prea devreme să-i preocupe înţelegerea şi descifrarea lumii din jur. Aşa încât orice lucru, chiar şi o ceartă între părinţi, este luat ca atare, fără filtrare, fără ca pârghiile analizei să fie activate. E mult prea devreme. Psihologii susţin că, din acest punct de vedere, copiii rămân copii cel puţin până când ajung la maturitate şi îşi întemeiază propria familie. Unii medici susţin că, în astfel de situaţii, vârsta nu are nici o relevanţă. Indiferent dacă are patru sau optsprezece ani, copilul sau adolescentul este la fel de afectat de ceea ce se petrece între părinţii săi. Echilibrul emoţional depinde în mod esenţial de felul în care decurg relaţiile între adulţi. Chiar dacă unii gândesc că, atâta vreme cât îşi fac datoria faţă de cei mici şi le oferă dragoste şi atenţie, aceştia nu vor suferi de pe urma neînţelegerilor care apar în familie, pe termen lung mentalitatea aceasta poate fi dăunătoare pentru psihicul tinerilor.

Şubred afectiv

Teamă, neputinţă, vinovăţie, mai ales când cei de vârste mici nu pot înţelege de ce mama şi tata sunt supăraţi unul pe celălalt. Uneori ruşine sau dorinţa de izolare, alteori, în cazuri mai delicate, stări de depresie, anxietate şi chiar deviaţii de comportament. Este paleta sentimentelor pe care le pot trăi copiii şi de care, de multe ori, părinţii nu-şi dau seama, imaginându-şi că ei trăiesc în alt univers, unul al lor, şi că nu pot fi afectaţi dacă nu sunt implicaţi direct în conflicte. Unii psihologi compară impactul cu violenţa fizică. Efectele se perpetuează şi se reflectă, mai târziu, în pierderea încrederii faţă de semeni. Nimeni nu trăieşte însă într-un glob de sticlă, iar certurile conjugale nu pot fi evitate o viaţă, însă doar conflictele inofensive sunt indicate de faţă cu cei mici. Cu alte cuvinte, e bine ca adulţii să păstreze un ton calm, coborât, să fie amândoi dispuşi la un compromis şi să evite apelativele jignitoare sau înjurăturile.

Tulburări de somn

Injuriile, atitudinea defensivă şi gesturile brutale lasă urme inclusiv în planul fizic. Copiii care trăiesc într-un astfel de mediu pot avea dificultăţi cu somnul, cu digestia, pot face atacuri de panică şi pot avea migrene. Cu ceva vreme în urmă, studiile unor cercetători americani au demonstrat că, în cazul în care copiii sunt expuşi mai mult la certurile părinţiilor, ei au un somn greu şi urât. Rezultatele au sugerat că felul în care certurile deranjează tabieturile de somn au un efect negativ considerabil: copiii din casele unde nivelul de conflict era foarte ridicat mergeau la culcare cam la aceeaşi oră ca şi ceilalţi copii, dar dormeau mai puţin şi mai rău. Certurile repetate între părinţi duceau la mai puţin somn, mai puţin timp petrecut în pat dormind şi mai multă mişcare - întorsul de pe o parte pe alta şi răsucitul. Cei care credeau despre părinţi că se ceartă des şi fără ca problemele dintre ei să se rezolve aveau şi cel mai agitat somn. Pierderea odihnei poate distrage atenţia, altera procesarea informaţiilor, slăbi motivaţia, creşte iritabilitatea şi poate diminua controlul emoţiilor.

Afectaţi, indiferent de vârstă

Showul de familie se derulează tot mai frecvent în faţa copiilor. În locul discuţiilor civilizate între adulţi, copiii au parte de ţipete, iar consecinţele acestor acte necontrolate cresc riscul depresiilor infantile, al sentimentului de culpabilitate şi al anxietăţii de abandon. Uşa de la camera în care este trimis cel mic nu este însă suficient de capitonată pentru a-l proteja de performanţele vocalizelor celor maturi. Copiii sunt cei mai afectaţi şi speriaţi de perspectiva divorţului părinţilor atunci când îi văd sau îi aud pe aceştia certându-se, de multe ori gândindu-se că ei sunt de vină. Mai departe, astfel de copii vor fi nesiguri în stabilirea relaţiilor interumane, iar singurătatea din copilărie se va prelungi şi la maturitate.

În timp...

Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Situaţia generează peste ani un comportament agresiv asemănător cu cel din familia în care a crescut. Starea aceea de spaimă, nesiguranţă, neîncrederea în ei şi în ceilalţi, tristeţea, neputinţa se reflectă în personalitatea de individ adult. Deşi pare paradoxal, există persoane care susţin că este mai bine ca un copil să ştie ce se întâmplă şi chiar îl implică, cel mic fiind pus să aleagă între mama şi tatăl său. Fiecare copil reacţionează însă diferit: unii fug de acasă, alţii intervin în cearta adulţilor, unii se ascund sau amuţesc de frică, alţii ţipă şi plâng.

Pavăza bună şi prudenţa adultului

„...E copil, ce ştie el...“. O expresie care nu sugerează nimic altceva decât ignoranţa părintelui. Căci lumea şi psihicul copilului sunt foarte fragile la vârste mici. Chiar dacă nu are decât şapte ani, aude, simte când ceva urât se întâmplă în căminul său. Nu ştie şi nu înţelege ce, dar se bucură şi se întristează împreună cu părinţii. Când aceştia se ceartă, el trăieşte sentimente contradictorii faţă de mama sau de tatăl său, simţindu-se abandonat, neliniştit, nesigur. Această dramă se complică atunci când unul dintre părinţi încearcă să realizeze o alianţă cu el, blamând sau descriind negativ pe celălalt partener de viaţă. O astfel de situaţie amplifică sentimentele negative trăite de cel mic, indiferent de vârsta la care se află. Ca atare, o atitudine matură a celor doi soţi, fără certuri grave şi mai ales fără scandaluri în faţa copilului devine o necesitate pentru a nu tulbura echilibrul psihic al copilului şi traiectoria lui viitoare. Căci modul în care părinţii „trăiesc“ discuţiile se reflectă, fără echivoc, în sentimentele şi trăirile copilului...