Vechile familii boiereşti, preocupările lor stârnesc curiozitatea oricărui explorator al volumelor vechi îngălbenite de vreme. „Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“ vin astăzi să-i satisfacă setea de cunoaştere.
Paginile unui jurnal purtând semnătura lui Constantin Argetoianu se deschid, aducând în prezent o lume ascunsă de praful vremurilor trecute, o lume care mai trăieşte doar acolo, în acele file, care se naşte odată cu deschiderea copertelor şi care moare odată cu gestul cititorului de a le închide.
Pătrundem pe acel tărâm şi savurăm fiecare rând scris, care ne completează imaginea vechii lumi craiovene. „Tatăl meu, generalul Ion Argetoianu, s-a născut în Craiova, în 1841, dintr-o veche familie boierească, şi a trăit peste 87 de ani. Numele nostru se trage de la moşia Argetoaia, stăpânită de familie până prin anii 1884-1885, când a fost cumpărată de stat şi împărţită la ţărani.
Mi-aduc aminte de un vechi conac, cu cat, acoperit cu şindrilă şi înconjurat cu plopi înalţi, ce se înşirau drepţi şi nemişcaţi ca şi cum ar fi stat de strajă. În apropiere de casă, un eleşteu cu ape adormite mă atrăgea şi mă înspăimânta, căci broaştele ţâşneau de pe maluri ca gloanţele. Pe o faţă de deal, la miază noapte de conac, se întindea o vie destul de mare, renumită prin vinul ce da dintr-o speţă de braghină cu boabe mari şi dulci – adevărata braghină românească, necorcită prin altoaiele americane.
De la Breasta, mergeam în fiecare an la Argetoaia pentru culesul viei, şi această mică deplasare (26 de kilometri) în trăsura cu patru cai lua în mintea mea de copil proporţiile unei importante călătorii.
Astăzi, nu se mai vede la Argetoaia nici vie, nici grădină, nici eleşteu, nici conac.
Democraţia a nivelat totul şi numai ctitorii zugrăviţi pe zidurile bisericii au mai rămas la faţa locului, ca o tăcută mărturie a boierilor Argetoieni“.
Povestea merge mai departe
Nu lipsesc din şirul amintirilor zugrăvite pe hârtie informaţiile referitoare la „filiaţiunile“ familiei. Tatăl tatălui său, Constantin Argetoianu, a murit tânăr, în 1848, de holeră.
Se căsătorise la 22 de ani cu Ana Rahtivanu din Bucureşti, „aşa că avusese totuşi vreme să-i dăruiască 16 copii, din care au trăit numai 5, printre care şi tată-meu. Muma acestui Constantin Argetoianu (bunicul meu), Aniţa, era fiica lui Şerban Otetelişanu. Rămasă văduvă de timpuriu, păstrase o adâncă iubire defunctului ei soţ şi după ce şi-a însurat băiatul s-a retras călugăriţă la mănăstirea Lainici, din Gorj, pe care a stăpânit ca stariţă vreme îndelungată şi-a fost îngropată lângă altarul bisericii“.
Bunicul din partea mamei autorului jurnalului era Dinicu Otetelişanu. „El a avut ca naşă pe faimoasa Zinca Golescu-Farfara, care se afla în acele vremuri în surghiun la Craiova şi era găzduită la buna ei prietenă şi rudă Catinca Otetelişanu, născută Florescu.
Coana Zinca îşi cam dăduse poalele peste cap la Bucureşti (se ţinuse şi cu Vodă Şuţu) şi se pocăia din poruncă, la Craiova, botezând şi cununând“.
Dinicu Otetelişanu avea o soră bună, Elena, căsătorită cu Constantin Glogoveanu, şi trei fraţi vitregi, Nicolae, Ion şi Costică Haralamb. Mama lor, Catinca Florescu, după moartea bătrânului Otetelişanu, se căsătorise cu bătrânul Haralamb, om a cărui origine se spunea la acea vreme că ar fi cam îndoielnică. Era însă un bărbat frumos şi foarte bogat. Casele lui se ridicau în Craiova, pe locul unde s-a zidit Liceul „Fraţii Buzeşti“. „Avea un paradis al familiei lângă casă, lucru rar chiar şi pe acele vremuri, şi o grădină imensă care se întindea dincolo de actuala piscină comunală“.
Amintiri cu familia Glogoveanu
„Glogovenii erau singurele rude pe care le frecventam în copilărie, dinspre partea bunicului meu matern“, încep să se deruleze amintirile legate de familia Glogoveanu, în mintea copilului Constantin Argetoianu.
Imaginea care domină aceste tablouri din trecut este cea a mătuşii, Elena Glogoveanu, „o figură tipică a unei epoci dispărute. Scundă şi îndesată, cu mâinile şi cu picioruşele de copil, îmbrăcată numai în mătăsuri şi cu cea mai migăloasă îngrijire, impasibilă, atentă la tot ce era «aparenţă» – Glogoveanca se înfăţişa până şi intimilor ei ca un idol al unor credinţe perimate.
Rămasă văduvă, cu o frumoasă avere, toate grijile ei erau concentrate întru menţinerea unui fel de rit al adevăratelor tradiţiuni boiereşti.
Gătită spilcă dis-de-dimineaţa, cu părul abea cărunţit, cu obrajii îmbujoraţi, încălţată cu pantofi de «altas» – primea oaspeţii graţios, aşezată într-un fotel poleit, ca pe un tron domnesc“.
Impresionantă pentru mintea copilului de atunci era şi impunătoarea casă boierească, pe care o descrie cu lux de amănunte, spre mulţumirea exploratorului prin cărţi îngălbenite de vreme. „Cu o vastă curte bine îngrijită – în faţă, cu o grădină destul de mare – în dos, casa Glogoveanu se ridica cu aere de palat. În jurul unui vast hall central, o serie de saloane cu perdele şi mobile de mătase a căror culoare era deosebită pentru fiecare. Treceai astfel din salonul roşu în cel verde şi de aici în cel galben şi aşa mai departe.
Salonul cel mare da pe grădina în care coborai prin câteva trepte.
O sală de mâncare, lungă şi lată, şi camera de culcare a mătuşi-mii completau parterul casei, în afară de o serie de încăperi pentru slugi şi serviciu.
În sala de mâncare, îmi aduc aminte de o mare credenţă de lemn de stejar cu panouri de faianţă olandeză, înfăţişând mori de vânt albastre încremenite pe un cer fumuriu. Era un dar al Domnitorului Carol şi un semn al recunoştinţei sale, căci de câte ori venise la Craiova, fusese găzduit de mătuşă-mea cu toată dragostea şi cu tot alaiul.
O scară ceruită cu grijă ducea la catul de sus, unde mai erau vreo două saloane şi numeroase camere pentru musafiri.
Casa Glogoveanu a fost ultima casă adevărat boierească din Capitala Olteniei, după cum mătuşă-mea Glogoveanu a fost ultima cucoană de modă veche“.
