Într-o vară am vizitat Casa Memorială „Moş Ion Roată“, din satul Gura Văii, comuna Câmpuri, situată pe drumul dintre Panciu şi Soveja. Era duminică, trecut bine de prânzul ăl mare, cum se spune în satul meu din Mehedinţi. Am făcut această vizită cu un băieţel care, în această toamnă, va merge la şcoală. Ghidul, evident grăbit, dar profesional amabil, ne-a spus pe scurt întâmplarea de la Divan cu Moş Ion Roată, dar n-a spus esenţa, aşa că băieţelul, cu candoarea specifică vârstei, a spus-o el. Desigur, părinţii sau bunicii i-au citit cândva povestea. L-a impresionat şi a ţinut-o minte. Mi-am adus aminte de multe alte exemple de oameni al căror destin profesional a fost marcat de poveşti din copilărie. Unul dintre aceşti oameni a fost Elie Carafoli.
Poveste din copilărie
Elie Carafoli s-a născut pe 15 septembrie 1901 în oraşul Veria, foarte aproape de oraşul Tesalonic din Grecia, din părinţi aromâni. A început şcoala în oraşul Veria. În 1915, a plecat împreună cu familia în Serbia şi s-au stabilit pentru scurt timp în oraşul Bitolia. Declanşarea războiului îl obligă să plece din nou, de data aceasta spre Bucureşti, la un unchi al său. Continuă studiile la Liceul „Gheorghe Lazăr“ şi la Liceul Militar „Mănăstirea Dealu“. Îşi amintea mereu de o poveste ascultată în copilărie şi în care se spunea că Nistor Kostic, ţăran din satul Divic, apropiat de oraşul în care s-a născut el, se lansa cu un planor de pe crestele Munţilor Pind şi zbura ca o pasăre. Poate că această poveste l-a determinat să se înscrie, în 1919, la Şcoala Politehnică din Bucureşti, recent transformată din Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, cu intenţia de a-şi construi un planor. În 1924, obţine titlul de inginer electromecanic.
Intrarea în comunitatea specialiştilor din mecanica fluidelor
Şi-a continuat studiile, între 1924 şi 1928, la Universitatea din Sorbona, unde a obţinut şi titlul de doctor în ştiinţe fizico-chimice cu teza „Contribuţii la teoria sustentaţiei în aerodinamică“. La Paris, lucrează la Institutul Aerotehnic din Saint-Cyr, unde, împreună cu directorul acestuia, profesorul Albert Toussaint, construieşte o instalaţie hidromecanică pentru vizualizarea spectrelor de mişcare în jurul corpurilor de aviaţie, denumită ulterior „cuva Toussaint – Carafoli“. În acea perioadă, în mediile academice, erau dispute aprinse privind semnificaţia fizică a rezultantei forţelor pe un profil aerodinamic. Elie Carafoli publică lucrarea „Confruntarea teoriilor aerodinamice moderne cu legile mecanicii raţionale“, prin care pune capăt acestei dispute, dar care i-a adus consacrarea printre specialiştii de mecanica fluidelor şi aerodinamică. Între 1926 şi 1928, a publicat mai multe lucrări ştiinţifice şi studii care l-au consacrat pe plan internaţional, printre care „Teoria şi trasarea profilelor aerodinamice“, „Influenţa aripioarelor asupra proprietăţilor aerodinamice ale suprafeţelor portante“, „Aerodinamica aripilor de avion“, „Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane“. Pe baza rezultatelor obţinute a proiectat şi realizat profilele aripilor de avion cu bordul de fugă rotunjit, cunoscute sub denumirea „profilele Carafoli“.
Profesor la Politehnica din Bucureşti
Se reîntoarce în ţară şi înfiinţează, în octombrie 1928, Catedra de Aerodinamică şi Mecanica Fluidelor la Şcoala Politehnică din Bucureşti, unde va activa timp de 45 de ani. După doi ani de activitate în ţară, în 1930, împreună cu inginerul francez Lucien Virmaux, finalizează proiectul primului avion românesc fabricat de uzinele IAR-Braşov, de tip CV-11 (Carafoli-Virmaux), un monoplan cu aripa joasă, o concepţie originală, care pe parcursul anilor s-a generalizat în aviaţia mondială modernă. Pentru efectuarea cercetărilor specifice a realizat, în perioada 1928-1930, în curtea Şcolii Politehnice din Bucureşti, un tunel aerodinamic, inaugurat oficial în 1931, prima instalaţie de acest gen din sud-estul Europei având performanţe remarcabile pentru acea vreme.
Proiectant şi constructor de avioane româneşti IAR
În 1938, a realizat avionul de vânătoare IAR – 80 (Industria Aeronautică Română), considerat, la vremea sa, unul dintre cele mai bune avioane şi care a stabilit, în 1940, recordul mondial pentru puterea specifică la motoarele de aviaţie cu piston. A elaborat o metodă pentru studiul aripilor dreptunghiulare, trapezoidale şi triunghiulare cunoscute sub numele de „aripi delta“. În paralel cu activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică, Elie Carafoli a îndeplinit şi funcţia de inginer-şef şi, apoi, de director la fabrica de avioane IAR – Industria Aeronautică Română din Braşov, unde a conceput, proiectat, construit şi încercat avioanele de tip IAR-13, IAR-14, IAR-15 şi IAR-16 cu performanţe remarcabile pentru acea vreme şi comparabile cu cele mai bune realizări pe plan mondial. Unul dintre aceste avioane a fost considerat ca făcând parte dintre cele mai bune şase avioane din Europa la un concurs care a avut loc în Bucureşti, în 1931.
A scris cărţi, a primit medalii
Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în peste 200 de comunicări ştiinţifice şi 14 cărţi incluse în tezaurul aviaţiei. Iată câteva: „Aerodinamica aripilor de avion“ (Paris, 1928), „Aerodinamica“ (1951) tradusă în limba germană (Berlin, 1954) şi în limba rusă (Moscova, 1955), „Aerodinamica vitezelor mari“ (1957) tradusă în limba rusă (Moscova,1958), „Studii experimentale asupra aripilor monoplane, Mişcări conice în regim supersonic“, apărută în China (Beijing, 1955), Teoria aripii în zborul supersonic (Oxford, 1969), „Dinamica fluidelor incompresibile“ (1981), „Dinamica fluidelor compresibile“ (1983). Pentru activitatea de cercetare în domeniul aerodinamicii a fost distins cu Premiul „Louis Breguet“ (Paris, 1927) şi „Medalia de argint“ (1928) decernată la Sorbona de Societatea naţională de încurajare a progresului, Diploma „Paul Tissandier“, decernată de Federaţia Aeronautică Internaţională la Congresul de la Los Angeles (1956), Marea Medalie „Gauss“ care se acordă o singură dată pe an unui savant ales din întreaga lume de către Societatea Ştiinţifică Braunschweg-Germania pentru „lucrări proeminente şi deschizătoare de drumuri“, Medalia „Apollo 11“ decernată de NASA în 1970, Diploma şi Medalia „Tiolkovschi“ la 27 martie 1981. În ţară a primit titlul de OM DE ŞTIINŢĂ EMERIT al RSR, acordându-i-se Premiul de Stat clasa I, Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Ştiinţific clasa I, Steaua Republicii clasa a II-a. A fost ales membru titular al Academiei Române (12 august 1948), iar din 1961 a condus Comisia de Astronautică a Academiei. A fost membru titular al Academiei Internaţionale de Astronautică, vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Astronautică (1965-1967), preşedinte în exerciţiu (1968-1969) al Federaţiei Internaţionale de Astronautică, postpreşedinte FIA (1971-1973). A fost ales membru de onoare ai Societăţii Regale de Aeronautică din Marea Britanie. Şi-a dedicat o bună parte din energie pentru a scoate în evidenţă pionierii aviaţiei mondiale: Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Gheorghe Bothezat ş.a. S-a stins din viaţă pe 24 octombrie 1983, în Bucureşti.
http://gheorghe.manolea.ro
