Sărbătorile Pascale în lumea satului

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Satul oltenesc de odinioară, cu frumuseţea şi puritatea sa, înflorea la zi de sărbătoare. Tradiţiile şi obiceiurile erau respectate cu sfinţenie. Dumnezeu Cel Mare şi Bun privea cu bunăvoinţă spre ei şi nu era lucru neştiut.

Floriile, Paştele erau sărbătorile care transformau satul oltenesc de odinioară. „Puţin înainte şi după Duminica Floriilor se lipeau şi se văruiau din nou pereţii caselor. Se spălau toate blidele, laiţele, scaunele, blindarele, masa, uşile, cercevelele.
Tot în acest timp, femeile se îngrijeau să aibă surcele (lemnişoare) roşii, coajă de pădureţ, dediţă pentru boielile de ouă. Îşi dădeau silinţa să le posede chiar de Florii, pentru ca ouăle să fie tot aşa de frumoase cum este ziua de Florii, când oamenii ies de la Biserică cu mlădiţa de mâţişori în mâini, bucurându-se şi că Sărbătorile Paştilor se apropie“, sunt rânduri scrise în paginile unui jurnal de odinioară.
Lucrurile se orânduiau conform tradiţiei încă de la lăsarea postului de Paşti, atunci când „oamenii făceau bâldăuş, la răscruciuri şi aruncau cu mingi de cârpe aprinse, strigând fetele cu băieţii. De bine sau de rău. Tata nu ne lăsa să ne ducem. Zicea că strigă măscări. Ne furişam totuşi afară, în curte, ascultam şi priveam flăcările care ajungeau sus“, menţionează Veronica Şarlă Călin în lucrarea sa „Martor la slobozitul apelor“.
Nimeni nu trăia în afara tradiţiilor şi obiceiurilor locului.

Săptămâna Mare

În Săptămâna Mare, în alte locuri ale Olteniei, câte un gospodar în vârstă, plecat mai mult spre pocăinţă, mergea din vreme la preotul satului şi tocmea pasca de la Sfânta Înviere, anafura care se împărţea norodului în cele trei zile ale Paştelor. Dreptul de a pregăti pasca îl cumpăra de la preot, la preţul cu care se putea învoi.
Făina măcinată o aducea la prescorniţa satului, o femeie bătrână, iertată de cele lumeşti, pregătea dintr-însa aluatul şi făcea nouă prescuri, pe care le cocea în cuptor cu grijă multă.
Mai apoi, în Joia Mare, bătrânele satului se îngrijeau de cei morţi. În satul Salcia, comuna Argetoaia, în această zi mare... se încălzeau morţii.
Încă de la ora patru dimineaţa, bezna şi liniştea de pe uliţe erau alungate de focurile şi bocetul din faţa fiecărei gospodării. Oamenii se trezeau înaintea cocoşului şi se adunau în jurul flăcărilor pentru a cinsti memoria celor plecaţi în lumea celor drepţi. Şi atunci când soarele începea a se ridica pe cer, femeile plecau spre cimitirul de peste deal.
Fiecare bătrână ţinea în mână câţiva coceni, pe care îi aprindea în faţa mormântului celui dispărut, un buchet de lalele şi vase cu tămâie. Când se crăpa de ziuă, lângă fiecare mormânt erau aprinse focuri, iar unul mai mare era făcut lângă biserică şi întreţinut de toţi oamenii care veneau la cimitir pentru a „încălzi“ morţii. Şi din când în când, liniştea era spulberată de rugăminţile celor vii către dispăruţi spre a veni să vadă ce s-a mai întâmplat în familiile lor. Bocetul bătrânelor la răsăritul soarelui, mirosul de tămâie şi de fum continua zeci de minute. Când ultima bătrânică termina de vărsat şi jelit, localnicii alimentau focul central din apropierea cimitirului cu resturile de coceni care le rămăseseră şi plecau spre casă, pentru a pune la copt colacii şi cozonacii, puşi la dospit de cu noaptea, pe care să-i dea apoi de pomană.

La Sfintele Paşti

Zilele de Paşti erau adevărate momente de sărbătoare la care lua parte satul cu mic şi mare. Bărbaţi şi femei gătiţi cu veşminte curate se adunau la marea sărbătoare creştinească, după cum frumos descrie atmosfera Mihail Drăgănescu în lucrarea „Meditaţiuni, impresii, nuvele, ştiinţă“: „Ca la două, trei sute de bărbaţi, flăcăi, neveste şi fete se adunaseră de prin toate satele vecine la Hora Hanului Matei, din mijlocul Buciumenilor, unde în ziua Paştelui se făcea bâlci anual.
Flăcăi şi fete formau un cerc larg de horă, jucând de svântau pământul în sunetul plin de viaţă ce eşea din arcuşurile a şase lăutari.
Fluturii argintii luceau pe albele lor cămăşi de sărbătoare în învârtirea horei. Bărbaţi şi neveste, gătiţi cu veşminte curate, şedeau în prispa hanului, bând şi glumind în mijlocul acestei veselii rustice.
Se adunaseră toate căpeteniile satelor, primari, notari, proprietari, consilieri. Era în totul o zi de sgomotoasă veselie ce mărea frumuseţea adevăratei vieţi de la ţară“.
Şi atunci când soarele se cobora, răcoarea serii de april dădea parcă şi mai multă frumuseţe acelei zile de Paşti, din satul oltenesc de ieri.