Arome de altădată

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Chefliii de soi ai vremurilor trecute se răsfăţau cu cele mai fine delicatese ale bucătarilor. Nici lumea bună nu îşi refuza plăcerile culinare. O fleică, o vrăbioară, un cârnat patrician, o supă bătută, peşte plat sau sosuri îndelung preparate erau stropite cu câte un vin ales.

O îngheţată consumată în căldura toridă a verii era un ritual aparte. Cucoanele nu coborau niciodată din trăsură pentru a servi pe trotuar savuroasa răcoritoare. Le era adusă în caleaşcă, iar tinerii civili sau ofiţerii care stăteau la mese aveau o vedere splendidă a expoziţiei de femei tinere şi nostime... Deseori, spectacolul era întrerupt de câte un muscal care ruga frumos pe cei ce se plictiseau pe trotuar să facă un tur pe la localul lui cu preţuri piperate, despre care cineva la un moment dat inventase un joc de cuvinte, care suna cam aşa: „Intri fără nici o grijă şi ieşi fără para chioară“.

În birturile de la 1882

În birturile româneşti de la 1882 ne introduce Constantin Bacalbaşa: „O fleică costa 40 de bani, o vrăbioară - 80 de bani, un cârnat patrician - 40 de bani, un fel de mâncare cu sos - între 40 şi 80 de bani... cele de 80 de bani fiind mâncările de pasări, vânaturi, pescărie. Puiul de găină se cumpăra din piaţă cu 40 de bani, kilogramul de peşte - cu 60 şi 70 de bani, iar sticla de vin românesc cel mai scump şi mai fin - cu 2 lei... Cu preţ fix de 5 lei de cap se mânca un prânz complet cu cafea şi vin la restaurantele cu bucătărie occidentală“.
Birturile erau pline deseori. Numai la zi de Paşte sau Sfântul Gheorghe ele pierdeau clientela. Grădinile se bucurau atunci de clienţii lor, căci lumea venea, alegea un loc pe iarbă printre tufişuri, unde era mai mult adăpost şi umbră, întindea pe iarbă şerveturi sau ziare şi petrecea.

Petreceri de altădată

„Aici se consuma numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru. Cumpărai mai întâi o oală nouă nesmălţuită la preţ de 10 bani una, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârlici de pivniţă era aşezat un butoi cu vin; un om sta în picioare şi împărţea. Fiecare muşteriu întindea oala sub cană, vinarul o deschidea şi lăsa să curgă vinul, după ce primea anticipat suma de 80 de bani, plata litrului. O coadă nesfârşită aştepta ca să vie rândul fiecăruia. Apoi erau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabrica mereu bucătarii. Zeci de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor şi de pe grătare pe hârtiuţele pe care le întindeau clienţii grăbiţi şi înfometaţi.
În timpul acesta strigăte, împinsături, înghesuială, miros de cârnaţi, năduşeală. În sfârşit, încărcaţi cu oalele cu vin, cu mititeii purtaţi în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu caşcavalul oamenii îşi regăseau culcuşurile şi începea petrecerea“, notează Constantin Bacalbaşa.
Lăutarii erau nelipsiţi de la astfel de evenimente, cântând de inimă albastră. Aveau obiceiul ca la apusul soarelui, când grupurile se sculau, să se ţină după unii mai „damblagii“, în pocnetele oalelor sparte, căci aceasta era tradiţia: după ce au petrecut bine, oamenii să dea cu oalele de pământ şi să le audă pocnind ca un pistol. „Această tradiţie nu avea la origină decât un interes igienic. Căci, dacă oalele ar fi rămas pe loc, negustorul le-ar fi curăţat şi le-ar fi revândut, la viitoarea petrecere“, ne lămureşte prin scrierile sale Bacalbaşa.

Miresmele din Grădina lui Iovan

Peste zeci şi zeci de ani, cel ce a gustat din delicioşii mititei din Grădina lui Iovan, care erau adevărate delicii culinare, alături de hamburgheri şi hot-dog, nu are cum să uite răsfăţul acelor zile.
Şi jimbla rumenită sau covrigii calzi de la brutăriile lui Şăineanu, Petre Avram, Madelbaum, Iuliu Schmidt de pe Grădinari sau de pe Amaradia îmbiau cu miresme trotuarele din faţa „brutăriilor de lux“.
Meniuri alese, cu mâncăruri care mai de care mai delicioase, aduc ceva din specifiul unor timpuri apuse, care hrănesc astăzi setea de cunoaştere din pagini de însemnări.