Cafenele cu poveşti

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

În cercurile Craiovei de la 1900, la o cafea la Minerva sau la colţ de stradă, alergătura după senzaţional făcea parte din cotidianul acelor vremuri. Discuţiile despre celebrele personaje ale timpului erau singurul antidot ce putea să-i trezească din toropeală pe cei ce în mod curent sufereau de plictiseală.

În faţa unui ziar ale cărui pagini nu satisfăcea pe deplin nevoia de senzaţional, domnii vremurilor trecute din Craiova comentau frenetic, încă de la primele ore ale dimineţii, tot felul de fapte diverse petrecute local, pentru a risipi monotonia inerentă oricărui oraş de provincie.
Conform spiritului vremii, cele mai pasionante discuţii se ţeseau cu privire la faptele în care era vorba despre bani, ne sugerează Nicolae Brădişteanu, în paginile care ilustrează viaţa Craiovei de la 1900.
Deseori, în acordurile tarafului lui Gheorghe Buică sau lui Zaharia şi Nae Ionescu, în timp ce chelnerii serveau vinuri, cafea şi siropuri, discuţiile se învârteau în jurul escrocheriilor lui Alexandru Dumitrescu, de meserie contabil, falsificator de mandate poştale, care lucrase după un procedeu simplu, dar eficace.
„Speculând modul defectuos de plată al mandatelor, îşi trimitea singur pe diferite nume şi adrese sume mici de bani. Ştiind când factorul poştal distribuia mandatele, îi ieşea înainte, pentru că la adresa indicată el nu exista. Primea mandatele şi după cum era obiceiul se prezenta cu el spre încasare la casieria Poştei, după ce mai întâi avusese grijă să-i modifice suma. Practicând acest procedeu timp mai îndelungat, escrocase valori apreciabile, producând o mare derută, fiindcă nu se cunoştea potrivit cărui fapt se produc goluri în casă“.
Vâlvă mare la aflarea veştii. Lumea comenta, analiza şi încerca să descurce acum enigma bunăstării sale.

În atmosfera unor vremuri apuse

Orice ar fi pătruns în cafenele ar fi fost pus la curent, cu sau fără voia sa, cu ultimele evenimente, dezbătute cu glasul ridicat uneori, pentru întărirea convingerii spuselor, în discuţii savuroase. Şi când, uneori, subiectele calde ale urbei lipseau se invocau şi se făcea mare haz de păţania a doi negustori craioveni: Vulpeanu şi Tacticos, care, în lăcomia lor după bani, fuseseră ademeniţi de doi şmecheri din Bucureşti, care pretindeau că posedă faimoasa „apă de aur“, cu ajutorul căreia puteau face dintr-un galben doi.
Neştiind în ce cursă au căzut, cei doi eroi constatară cu regret că din toată aventura s-au ales cu câteva mii de galbeni duşi pe apa sâmbetei.

O veste zguduitoare

Subiectele nu se mai învârteau în jurul banilor, atunci când un eveniment important zguduia urbea. Într-o bună zi, un zvon se făcea auzit în cafenelele Craiovei: contesa Talevitch, născută Maria Coman, se sinucisese.
Forfotă mare în jurul subiectului, şi din nou povestea vieţii ei, una dintre cele mai romantice şi frumoase poveşti de dragoste ale vremii, se depăna. O redăm şi noi aşa cum este ea povestită în „Oameni şi întâmplări din Craiova de altă dată“: „Contele rus Talevitch, venind la Craiova, în timp ce se plimba cu caleaşca sa trasă de doi armăsari arabi, a zărit în mulţimea străzii o tânără fată cu ochi mari, frunte înaltă şi cu faţa zâmbitoare. Fascinat de frumoasa şi neaşteptata apariţie, neputând rezista puterii ei de atracţie şi seducţie, a căutat s-o cunoască şi, fără să ezite că ar fi o fată din popor, mama sa fiind modistă, o luă de soţie ridicând-o la rang de contesă. Posedând o inteligenţă înăscută, Maria Coman s-a acomodat repede cu situaţia creată. Intrând în lumea zisă mare, ştiu să facă faţă oricărei împrejurări şi casa ei deveni locul de întâlnire al protipendadei craiovene“.
Într-o bună zi, contele s-a stins. În singurătatea casei, atunci când nu se ocupa cu inima deschisă, neuitând din ce mediu provenise, de acte de caritate, Maria Coman a luat decizia de a se alătura soţului pe lumea cealaltă. „...când anii încep să-şi lase inevitabil amprentele pustiitoare, ea văzu cu groază că toată acea frumuseţe de care era mândră altădată începuse a se ofili. Cuprinsă de deznădejde, în faţa oglinzii singura martoră a actului ei disperat, se împuşcă şi căzu pe patul pe care, mai înainte avusese grijă să-l împodobească cu petale de crini. Un gest necugetat, dar un vehement protest contra bătrâneţii pe care o socotea mai dureroasă şi mai oribilă decât moartea adevărată“.
Povestea vieţii ei, dar şi a sfârşitului pe care şi l-a ales au făcut zile la rând subiectul discuţiilor aprinse.
Triste sau amuzante, poveştile vremii, spuse la masă, cafeaua aromată cu evenimente cotidiene ne aduc în faţă imaginile unei lumi care gusta cu nesaţ istorisirile, păţaniile membrilor societăţii, ferindu-se să nu cadă în capcanele încercate de cunoscuţii lor, astăzi subiecte de conversaţie.